Când am ajuns în sala mare a Teatrului Național „Radu Stanca”, începuse repetiția… Regizorul Alexa Visarion era pe scenă alături de actorii Ilie Gheorghe și Marian Râlea. Repeta, ridica mâinile, zâmbea, alerga și se rotea, umplând cu ființa lui spațiul de joc. Am simțit că sunt la spectacol, public plătitor, într-o sală plină; cu trei actori pe scenă, un repertoriu de reacții și stări… Simțeam că și eu aș putea șă fiu acolo, Sufleurul sau Actorul, veniți din Cehov și Shakespeare. Până în ultimul rând, de unde priveam, lovea emoția cu care Alexa Visarion le vorbea, îi privea, eliberând gesturi, tonalități bizare, tăceri.
credit foto: Dragoș Dumitru
M-am întrebat de unde venea atâta energie, care mă țintuise în fotoliu, iar după mai bine de o oră l-am întrebat și pe el.
Reporter: De unde vine… ? De unde vă vine ?
Alexa. Visarion: Ce?
Reporter: Energia.
Alexa Visarion: Din frică.
Rep.: Frică… ? De ce?
Alexa Visarion: De toate, de tot, de ratare, de singurătate, de moarte… de taină – pe care încerc să o aud cum îmi șoptește. Trebuie să pătrunzi, să scrijelești înăuntrul clipei… care nici nu mai e aici… s-a dus, dar îi simți umbra și ecoul.
Rep.: Cum creați legatura actor-regizor-public?
A.V.: Prin dragoste. Nu poți să ceri ceva dacă nu te oferi, dacă nu oferi totul. Și această chemare se naște doar din dragoste. Teatrul până la urmă este o relație erotică, un frison în îmbrățișarea Scenă-Public. Spectatorul vine pentru această întâlnire care trebuie să-l surprindă, să-l atragă, să-l seducă. Iar noi de cele mai multe ori credem că trebuie doar să privească și să-i placă. Nu, nu e de ajuns, trebuie să afle ce nu știe sau ce nu vrea să știe despre el și viața lui, despre vizibil și ascuns, despre întrebări la care nu avem la îndemână răspunsurile. Teatrul e întâlnirea ce sugerează o atmosferă de reflecție, un contact emoțional ce ne distinge și identifică. Simțim, vedem, ne uimim. Teatrul năucește, cheamă, șoptește… e o răspântie.
Spectatorul talentat, parte a spectacolului
Știți de ce se ridică lumea în picioare și aplaudă? Pur și simplu pentru că reprezentația s-a terminat. Spectatorul își punctează prezența – „Mulțumesc scenei și totodată o desăvârșesc prin aplauze, prelungindu-i rosturile“. Publicul în picioare răspunde unei condamnări nediferențiate, uniforme, stereotipe.
Spectatorul trebuie să aibă talent și talentul înseamnă și pioșenie, și respect, și tăcere, acea tăcere venită în sufletul privitorilor din magia scenei. Ei, vedeți eu încerc aici ceva și spectatorul nu va ști când s-a terminat și când trebuie să aplaude. Spectatorul talentat creează, e parte a spectacolului. Eroticul teatral implică la aceeași intensitate partenerii. De aceea se spune că reprezentația nu se termină când s-a tras ultima cortină, când jocul actorilor, misterios, agresiv și poetic se stinge. Ea se împlinește în aplauze, acele aplauze emoționante și ele, pătrunse de bun gust, exaltate și totodată liniștitoare. Spectacolul se sfârșește acasă, vorbind despre el sau neștiind ce să spui, căci multele întrebări nu s-au sfârșit.
Rep.: Le-ați spus actorilor la finalul repetițiilor că “detaliile contează foarte mult, altfel se pot uniformiza sensurile”.
A.V.: Da, pentru că detaliile sunt specificul spectacolului, creează tipul de expresivitate care atrage și întreține ineditul, care captează și naște interesul. Tot ce e doar în general poate crea confuzie, poate distruge identitatea ce fixează traseul și perimetrul comunicării. Există un extracâmp al viziunii, adică ceea ce nu se vede, dar se simte undeva, în misteriosul și în același timp concretul aer al spectacolului. Poezie.
Rep.: Ați montat peste 100 de spectacole, dar niciunul la Sibiu. De ce tocmai acum ați ales teatrul de aici?
A.V.: Sunt în premieră. Am văzut ediția de anul trecut a Festivalului internațional. Am fost cucerit de tot ce se întâmplă aici, de civilizarea și înnobilarea orașului în ceremonialul teatral. Îl cunosc pe Constantin Chiriac de când era student, îi cunosc harul și energia. Am vrut să lucrez în teatrul lui, în această direcție exemplară de management. I-am spus: „Ai spectacole extraordinare, recunoscute în întreaga lume… Vreau să încerc și eu un spectacol cu o scenă goală, cu doi actori rămași singuri în hăul întunecat al scenei, după multe ore de la sfârșitul unei reprezentații.” M-a privit, a zâmbit și a zis : „Încercăm”.
Există un mare risc în spectacolul meu, pentru că vizualitatea reprezentației se naște și se întreține doar prin jocul actorilor, prin acea partitură de interpretare care cuprinde universul teatrului…deriziunea și magia lui, burlescul și tragicul, dureros de vital, în dezinvoltura neliniștitoare. Spectacolul nostru trebuie să caute fațetele multiple, plurifocale ale celor doi mari dramaturgi, Cehov și Shakespeare.
credit foto: Dragoș Dumitru
Acesta e tot teatrul: cortina, culisele, scândura asta… și nimic altceva – așa cum spune Treplev în „Pescărușul”.
Teatrul nu are doar un singur chip. El depinde de epocă, de neliniștile existenței, de necunoscut, de concret… Teatrul este spectacolul ascuns în noi și mărturisit spectatorilor.
S-ar putea ca acest spectacol să fie o semnătură de final
„Noaptea bufonilor”, pe scena Teatrului Național Radu Stanca, e o nouă dragoste și totodată un requiem. E energia condensată din cei 45 de ani de scenă pe care-i am.
Am lucrat Cehov și Shakespeare în România și Statele Unite, în Suedia… Am revenit asupra aceluiași text de mai multe ori. La radio și la televiziune am încercat să deslușesc imagini care cuprind un întreg univers ce mă atrage și-mi binecuvântează încercările. Viu și fierbinte, cum spune personajul Actorului din „Noaptea bufonilor”, teatrul îți cere totul, îți ia totul, te înalță și te surpă… îți blestemă orgoliul și-ți alină singurătatea. Iubesc teatrul, îl iubesc dintotdeauna, îl iubesc pentru că mă lasă să exist, îl iubesc pentru că nu-l știu…
Într-o zi a omului sunt toate zilele timpului. (Borges). Ei, cam asta încerc eu.
Rep.: Întâlnirea artistului cu arta, nu?
A.V.: Întâlnirea adevărată dintre artist și artă,,, e poate anonimatul, ceea ce nu mai depinde de tine, ceea ce e har și dar deopotrivă. Opera îl creează pe artist. Cine are talent, cine are aptitudini, e un mesager, un mesager care figurează arhitecturi prin gândire și semne. Dumnezeu îți dă tot ce ceri. Și de acolo începe… În timp de Occidentul are coerență, Orientul chiar de aici din poarta sa există doar prin viziune. Aud de multe ori : „Hai să facem un spectacol ca-n Vest” sau „Am văzut un spectacol ca dincolo”. Eu cred că trebuie să facem un spectacol care să intereseze Vestul, pe toți cei de dincolo, de peste mări și țări, dar care e cu structura, vibrația și identitatea noastră. Am fost chemat în Est și în Vest să lucrez pe scene celebre sau doar cunoscute, pentru că duceam cu mine un filon românesc, o identitate a noastră care solicită comuniune și dialog.
Rep.: Aveți așteptări de la public?
A.V.: Dacă mie îmi place ceea ce fac, s-ar putea să mai placă și altora N-am așteptări de la public, am dragoste și responsabilități față de el, dragoste și nerăbdare de a ne întâlni, de a ne cunoaște, de a fi împreună. Noi trebuie să oferim pe scenă magie.
Rep.: Cum vedeți lumea fără teatru?
A.V.: Moartă.
Rep.: Spuneați că nu vă place să fiți regizor. Care e termenul ce v-ar putea defini?
Pauză lungă, un zâmbet, o coborâre a capului.
A.V.: Eu aș îndrăzni să întreb altfel: Ați fi regizor și la o a doua opțiune ? Aș spune Nu. E o experiență care, reluată, nu ar mai avea același impact asupra mea. M-aș face… explorator, undeva…în creierul munților sau printre stele, undeva unde să pot scormoni adâncurile înaltului și să nu știu ce caut, dar să fiu posedat de această căutare. Dacă nu ard, de ce să exist ?… De ce să mor ?
credit foto: Dragoș Dumitru
Rep: Ce înseamnă perfecțiunea?
A.V.: Perfecțiunea înseamnă… că ești prost. Foarte prost. Că umbli după o himeră, că privești și nu vezi nimic. Că ai îngâmfarea și liniștea prostului desăvârșit.
Rep.: Dar singuratatea cum o definiți?
A.V.: Singurătatea apără ființa. Din singurătate se naște și moare dragostea. Dragostea e clipa care dă singurătății aripi și zbor. Singurătatea, așteptarea, iubirea, spaima și moartea, un univers dintotdeauna al artei. Fără acestea nu există nimic. Fără ele nu există artiști. M-ați prins într-o seară (râde) când de fapt nu ar fi trebuit să vă spun nimic. Dar cum să faci un interviu numai din tăceri?
