Eram la raftul de teatrologie în Librăria Humanitas și îi căutam cartea. Dintr-un exces de zel plecasem mai repede de la școală. Știam că urma să fie o zi lungă pentru mine, și nu pentru că în acea seară toată lumea îl aștepta pe Moș Nicolae. Eu îmi programasem în cap o întâlnire cu un alt personaj de legendă. Eram nerăbdătoare. Voiam să treacă timpul cât mai repede, să vină momentul acela mult așteptat de mine. Între timp găsisem cartea. „Cine-i ăsta?” aud o voce nespus de familiară în spatele meu. Întrebarea clar mi se adresa mie. Mă uit la coperta cărții. „Cine-i ăsta?”, alături de poza lui. Pentru un moment am crezut că este coperta cărții cea care îmi vorbește. Apoi ridic ochii. Era el. Horațiu Mălăele. Nu eram sigură dacă văd un om obișnuit, cu o căciulă neagră pe cap, un actor sub acoperire, un regizor, un artist vizual sau un scriitor care nu se vrea a fi recunoscut. Dar le vedeam pe toate deodată. Pe el, pe acest mozaic uman, îl așteptam. În acel moment mă gândeam la un singur lucru. Cum să fac să îi iau un interviu. Aveam așteptări. Încă nu apucasem să mă documentez despre el și nici nu aveam întrebările pregătite. Știam doar lucruri vagi despre trecutul lui: faptul că este din Târgu Jiu, că ne-am născut în aceeași dată. Îi mai știam, din copilărie, câteva monologuri pe de rost și îi citisem două cărți. Am avut un foarte scurt schimb de replici prin care mi-am îngăimat dorința de a-i lua un interviu. Am lăsat-o pe mai târziu, neștiind nici unul, nici altul ce înseamnă asta.

Horațiu Mălăele este unul dintre acei oameni care te fac să râzi atunci când ar trebui să plângi, și invers. Ceea ce a și făcut și în timpul spectacolului pe care l-a susținut împreună cu fiul său, Bogdan Mălăele, și cu muzicianul Radu Captari. Jucat cu casa închisă, spectacolul l-a pus în lumină pe mereu același Mălăele, dar totuși diferit cu fiecare apariție.

Fiul dvs urmează o carieră în care și dumneavoastră activați. L-a influențat cumva faima numelui Mălăele? Ați jucat un rol în decizia fiului de a se îndrepta spre teatru?

Horațiu Mălăele: Indirect. Eu cred că părinții ar trebui să nu-și biciuiască copii să urmeze un anumit traseu, să intre pe un anumit culoar. Cred că un copil are un destin anume, are o amprentă personală pe care ar trebui să o valorifice. Bogdan Mălăele nu a ales meseria de a fi actor, la început a vrut să fie regizor, a urmat o facultate de regie, după care s-a răzgândit și a virat spre actorie, ceea ce mi se pare esențial, în primul rând pentru el și în al doilea rând pentru mine.

Cum v-ați simțit în rolul lui Moromete? Dar Moromete în pielea lui Mălăele?

Horațiu Mălăele: Astea sunt întrebări multe și răspunsuri la fel de multe. Spunea cineva „vai de capul ei operă, dacă e depășită de teorie”. Pentru mine a fost o binecuvântare să joc în film, în primul rând pentru că mi-am regăsit copilăria. Copilăria mea s-a petrecut într-un univers fantastic, într-un colț de rai care se numește Tehomir, un sat aruncat pe dealurile Motrului, și m-am simțit extraordinar să reîntâlnesc țăranul român, să mă reîntâlnesc cu copilăria mea. Scriam odată, într-un eseu, că această copilărie este cadoul pe care ni-l face viața pentru ce vom avea de îndurat. Așa cred și acum. A fost fantastică întâlnirea cu un personaj mitologic, Ilie Moromete, apoi a fost fantastic să mă întâlnesc cu opera lui Preda. Ne-am simțit foarte apropiați unul de celălalt, de fapt a fost ca un triumvirat. M-am apropiat temător de personaj. Nu știu cum s-a simțit Ilie Moromete în compania mea, și nici nu pot să îl întreb. (râde)

Spunea Eugen Ionescu „Umorul înseamnă libertate.”. Cum vă raportați la aceste cuvinte?

Horațiu Mălăele: Așa cred și eu. Ca să faci umor, indiferent de sistemul politic în care este îmbrăcată zona în care te exprimi, trebuie să ai libertate, altfel nu e umor, sau ne prefacem că este umor și underground curge un râu tragic. Ionescu, acest genial scriitor de un anume tip de realism, avea dreptate.

Rătăcirea este felul meu asumat de a fi

În ce măsură credeți că arta ar putea conduce la o schimbare?

Horațiu Mălăele: Omul, prin definiție, este extrem de nemulțumit, indiferent de cât de bine îi merge. Nici nu știu dacă vrem cu adevărat o schimbare sau dacă nu suntem într-o perpetuă schimbare. Din punctul meu de vedere orice act cultural, indiferent că vorbim de comediile bulevardiere sau de o mare tragedie, reprezintă un punct de vedere politic.

Ziceați că „dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, povestește-i planurile tale de viitor”. Aveți planuri de viitor sau vă bazați pe o evoluție organică, pe o „rătăcire”?

Horațiu Mălăele: Rătăcirea este felul meu asumat de a fi. Și până la urma urmei nu îmi prea fac planuri de viitor. Este o utopie să lucrezi pe cincinale, în orice sistem actual, nu doar în România. Trăiesc ca orice român, de pe o zi pe alta.

Cu ce credeți că se confruntă scena culturală românească la momentul actual? Cum vedeți publicul? Ce nevoi culturale avem?

Horațiu Mălăele: Publicul e mult mai deștept, mult mai sprinten ca în trecut, și e normal să fie așa. Există o bază informativă formidabilă cu atât mai mult cu cât opțiunile sunt extrem de vaste. E un public maleabil care își are inteligența lui. Nu-mi dau seama ce ar trebui să fac în plus, nu-mi dau seama încotro lumea culturală se îndreaptă, fie că vorbim de literatură, sau de pictură, sau de teatru. Ne dăm seama de necesități după aplauze și reverențele pe care le face publicul.

Simțiți o lipsă de critici de cultură?

Horațiu Mălăele: Da… Poate că da… De niște critici autentici. Adică ar trebui să existe o critică nouă, autoritară, nu în sensul în care să vadă defectele și să le înjure, ci un spațiu coercitiv care să dea niște direcții, care să creeze niște vectori și care să conlucreze cu cel care se încumetă să creeze o operă de artă, sau un punct de vedere.

Acel mai târziu spus în Librăria Humanitas a însemnat după spectacol

de Teodora Minea