Cristian Măcelaru este unul dintre cei mai străluciți dirijori români din lume, colaborează cu orchestre de prestigiu din Europa și Statele Unite ale Americii, iar numele lui se identifică cu excelența. Și-a început cariera ca violonist, devenind cel mai tânăr concertmaistru din istoria Orchestrei Simfonice din Miami cu care a și debutat pe scena celebrei “Carnegie Hall”. În calitate de dirijor, a primit în anul 2012 premiul pentru cel mai bun tânăr dirijor, acordat de Fundația Solti. În prezent, este directorul muzical al Orchestrei Naționale a Franței, al Orchestrei Simfonice din Cincinnati și este de asemenea cel mai tânăr director artistic al Festivalului și Concursului Internațional George Enescu.
De-a lungul unei cariere apreciate pe marile scene internaționale, Cristian Măcelaru a fost recompensat cu numeroase distincții, dintre care amintim Premiul Grammy la categoria ‘Cea mai bună interpretare instrumentală solo’ pentru albumul ce cuprinde lucrări de Wynton Marsalis (împreună cu violonista Nicola Benedetti și Orchestra Simfonică din Philadelphia). Integrala lucrărilor simfonice enesciene sub bagheta lui Cristian Măcelaru a câștigat Premiul Internațional Classical Music Awards (ICMA) la categoria Muzică simfonică, unul dintre cele mai cunoscute și apreciate din industria discografică, Classica Choc de l’annee 2024 și premiul Diapason d’Or.
La ediția din 2026 a Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu, Cristian Măcelaru va primi o stea pe Aleea Celebrităților și va dirija Concertul de deschidere alături de Orchestra Română de Tineret și Ansamblul Janoska.
În documentarea pentru discuția cu maestrul Cristian Măcelaru, mi s-a părut amuzant să constat că unele surse de pe internet indică 1981 ca an al nașterii sale, altele 1980. M-a lămurit chiar el, spunându-mi că n-ar fi fost rău să fie mai tânăr; Cristian Măcelaru s-a născut în 1980, la Timișoara.
Domnule Cristian Măcelaru, ați pornit de la Liceul de muzică din Timișoara, dintr-o familie cu 10 copii și ați ajuns pe marile scene ale lumii. Cum a început pasiunea dumneavoastră pentru muzică?
Nu pot să zic că a fost o decizie pe care am luat-o eu personal, pentru că fiind al zecelea copil din cei zece și părinții mei amândoi foarte mari iubitori de muzică, normal că și decizia de a învăța să cânt la un instrument a fost luată de părinții mei înainte să pot să iau eu aceste decizii. Un lucru chiar foarte bizar, să zic așa, e faptul că nu știu ce înseamnă să nu știi cum să cânti la vioară, pentru că eu am învățat să cânt la vioară înainte de a-mi forma amintiri.
Când eram în facultate, predam ore particulare la vioară pentru a mă susține financiar și mi-era foarte greu, a trebuit să mă regândesc cum i-aș putea spune unui copil ce înseamnă să cânți la vioară, din moment ce eu nu știam ce însemna să nu știi cum să cânți la vioară. E un fenomen chiar foarte interesant; iar vis-a-vis de muzică în sine: am fost înconjurat de muzică din pântecele mamei, deoarece totul în casa noastră se învârtea în jurul muzicii. Părinții erau, cum am spus, foarte mari iubitori de muzică. Mama cânta la flaut, tata cânta la pian și la acordeon. În continuu era muzică în familia noastră.
Deci erați mezinul. Și ceilalți frați au avut înclinații muzicale?
Toți au studiat muzică, sigur. Noi toți zece am studiat la Liceul de muzică. Iar apoi, după Revoluție, când a fost posibil pentru frații mei să continue studiile la Universitate, șapte din cei zece au făcut și Conservatorul și, nu toți șapte, dar cred că trei sau patru dintre noi au făcut apoi și masteratul în muzică. Deci cu toții am trecut prin studiul muzicii.
Ați vorbit deja de vioară. Cum ați făcut trecerea de la instrument, de ce ați renunțat la vioară în favoarea baghetei de dirijor?
A fost o trecere chiar foarte naturală, deoarece eu și când eram copil, fiind cel mai mic, dar fiind și băiat, singurul băiat care cântă la vioară în familie, tatăl meu, având o orchestră de amatori pe care el o dirija în Timișoara, în biserică, m-a făcut concertmaistru când aveam deja, nici nu mai țin minte, 7-8 ani. De-abia puteam să cânt la vioară, dar el m-a pus concertmaistru pentru simplul motiv că voia să fiu cât mai aproape de el, să poată să mă țină în frâu. Iar apoi, nu știu, așa a fost întâmplarea, toată viața mea după aceea am fost concertmaistru peste tot unde am cântat; și în liceu, în facultate, apoi când am ajuns în viața profesională în Miami, am fost concertmaistru patru ani de zile la orchestra de acolo. Tranziția de la postul de concertmaistru la dirijor e foarte naturală, deoarece concertmaistrul fiind prima vioară, este de fapt mâna dreaptă a dirijorului; toată orchestra se uită la dirijor, dar de fapt se uită foarte atent la concertmaistru. Și am învățat ideea de a fi lider al unui ansamblu stând în acel scaun de concertmaistru.
Dar vă pare vreodată rău, ați avut nostalgii când ați lucrat cu Anne-Sophie Mutter, de exemplu, sau cu Nicola Benedetti pentru discul care v-a adus un Grammy? Altfel spus, vă vedeți vreodată din nou cu vioara în mână?
Absolut niciodată, absolut deloc. De aceea am și făcut tranziția spre dirijat, pentru că vioara mă limita în posibilitățile mele de a gândi muzica la un nivel macro. Pentru că întotdeauna am apreciat arhitectura muzicală și eram îndrăgostit foarte mult de formele muzicale mari, de lucrările simfonice și mă simțeam foarte limitat cântând la vioară. Ce îmi doream cel mai mult când cântam în orchestră era să fiu eu persoana care ia deciziile necesare pentru a aduce la viață o interpretare care într-adevăr creează ideea compozitorului și o aduce în viață. Știți cum e, ceea ce a scris compozitorul pe pagină e o reprezentare bidimensională a unor puncte pe hârtie, dar apoi responsabilitatea interpretului este să aducă acea reprezentare bidimensională într-un univers multidimensional. Iar deciziile care se iau pentru a crea acea interpretare nu întotdeauna reflectă ceea ce și-a dorit compozitorul. Mulți interpreți schimbă ceea ce a scris compozitorul numai pentru a justifica interpretarea lor. Iar filosofia mea dintotdeauna a fost să promovez exact ceea ce-a scris compozitorul. Asta este ce fac și astăzi, e tocmai reputația pe care o am în lumea muzicii. Întotdeauna insist să readuc la viață exact ceea ce și-a dorit compozitorul să compună. Fiind atât de frustrat de colegii mei dirijori care luau libertăți chiar foarte mari față de ceea ce a scris compozitorul, mi-am dorit foarte mult să ajung dirijor pentru a fi avocatul cel mai acerb al compozitorului.
Am găsit scris despre dumneavoastră, citez, că sunteți ”un promotor al schimbării și al inovației în lumea muzicală”, dar și că, așa cum tocmai mi-ați explicat, susțineți necesitatea respectării voinței compozitorului, a partiturii. Sunt cele două opuse sau nu? Pentru că, la o primă vedere, pare o ușoară contradicție între inovație și redarea fidelă a partiturii. Explicați-mi puțin cele două aspecte ale felului în care vă autocaracterizați dumneavoastră ca dirijor.
În primul rând sunt de acord cu cele două lucruri pe care le-ați spus și tocmai asta este lucrul cel mai frumos. Inovația pe care o aduc eu în interpretare este de a respecta ceea ce scris compozitorul.
Interesant.
Nu spun asta pentru că este un lucru negativ, însă era un stil, mai ales în a doua parte a secolului XX, în care interpretul era de fapt persoana cea mai importantă. Nu mai era compoziția, Simfonia lui Mozart sau Simfonia lui Beethoven, era Simfonia lui Beethoven în interpretarea lui X sau Y. Și atunci s-a tot diluat foarte mult ceea ce a scris compozitorul, pentru că dirijorii tineri normal că se uitau la ceea ce făceau dirijorii seniori și preluau ceea ce noi numim tradiție.
Și atunci se dezvoltau foarte multe lucruri de tradiție, dar tradiții care s-au născut din dorința unui dirijor sau a altuia de a fi în primul rând puțin diferit; în al doilea rând poate erau lucruri tehnice care erau foarte greu de creat și atunci se găseau tot felul de modalități în care se făcea muzica ceva mai accesibilă pentru muzicieni de a o interpreta. Iar eu am descoperit că în momentul în care rămâi cât mai aproape de partitură și elimini aceste tradiții – nu neapărat pentru a elimina orice tradiție, pentru că există tradiții care sunt chiar foarte necesare și inteligente, dar în momentul când eliminăm tradițiile care făceau muzica să fie puțin mai ușor de interpretat, de fapt redeschidem un univers întreg al compoziției în sine pentru a o redescoperi. Iar acest lucru, să fiu sincer, este o inovație, fiindcă ceea ce fac eu nu e tipic în lumea muzicii.
Pentru mine, acel drum, acea călătorie în profunzime ca să descopăr ceea ce a vrut compozitorul să scrie și ceea ce compozitorul a scris, este de fapt călătoria în care descopăr frumusețea cea mai profundă în muzică.
Spuneți-mi dacă aveți un model în materie de dirijori, apropo de tradiție, și dacă există lucrări sau compozitori care vă atrag mai mult decât alții.
Fiecare dirijor este pentru mine un model. Și mă uit la fiecare dirijor cu admirație, pentru că este un lucru atât de dificil să fii dirijor. În primul rând trebuie să înțelegi muzica, în al doilea rând trebuie să ai încrederea în sine că ceea ce comunici este într-adevăr veritabil, iar apoi trebuie să ai posibilitatea de a convinge, fără o autoritate impusă, ci o autoritate primită de la muzicienii din ansamblu, dar trebuie să ai această autoritate să convingi muzicienii să interpreteze ceea ce ai gândit și ai conceput. Dirijorul este singurul muzician de pe scenă care nu produce niciun sunet. Iar din acest motiv fiecare dirijor are ceva de oferit și stilul său aparte de a fi dirijor, iar eu învăț de la fiecare dirijor.
Nu pot spune că am un dirijor aparte care m-a influențat mai mult sau mai puțin. În repertoriu diferit, sunt dirijori de la care am învățat mai mult sau mai puțin. Desigur, am studiat cu un dirijor foarte renumit, Pierre Boulez, care m-a influențat foarte mult în felul cum am văzut arhitectura în muzică. Am studiat cu Rafael Frühbeck de Burgos, care m-a învățat foarte mult cum să respect muzicienii în relația cu ei pe scenă. Am studiat cu un profesor în Houston, Larry Rachleff, care m-a învățat cum să comunic ceea ce vreau să spun orchestrei, prin gesturi, prin absolut tot. De aceea sunt mulți dirijori de la care am furat câte puțin din ceea ce ofereau.
Și compozitori sau lucrări preferate? Sau care vă atrag mai mult.
Încă nu am întâlnit un compozitor care să nu îmi placă; chiar dacă prima dată când am auzit partitura și compoziția în sine poate nu m-a atras foarte mult, însă după ce am studiat-o nu mi s-a întâmplat să nu mă atragă la fel de mult ca o compoziție preferată. Gestul de a crea muzica este de fapt ceea ce mă atrage la muzică, iar compozitorii care comunică cel mai profund acest lucru sunt compozitorii pe care îi iubesc. Pentru mine, Enescu, Mahler, Brahms, Stravinsky, Bartók, Ravel, Debussy, adică nu pot alege, cu cât spun mai mulți compozitori, cu atât lista devine și mai lungă. Fiecare are rolul lui aparte de a crea acest univers complex. În felul în care văd eu creația muzicală, fiecare compozitor contribuie cu o anumită parte la această coloană infinită care este universul artistic și universul muzical; fără cărămida fiecărui compozitor n-ar mai fi acea coloană infinită. Deci asta e frumusețea.
Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ați da unui tânăr care vrea să se îndrepte spre muzică?
Să găsească modalitatea în care să asculte foarte multă muzică, să nu își creeze concepții prea devreme și să fie deschis la absolut orice posibilitate. Desigur, există tradiții și există profesori care încearcă să îndrume copiii pe o cale cât mai bine definită. Dar, de fapt, frumusețea în muzică se descoperă atunci când nu știi ce cauți. Abia în momentul în care ești liber de preconcepții, atunci, de fapt, ușa posibilităților e cea mai largă. Iar eu, mai ales în tinerețe, eram întotdeauna studentul și elevul de liceu care spuneam ”da” la orice invitație, la orice sugestie. Întotdeauna eram deschis să citesc o compoziție nouă, să cânt într-un recital pentru a ajuta un coleg, să ascult o partitură nouă. Întotdeauna am spus ”da”, niciodată nu am spus ”nu”. Iar acest lucru m-a învățat că, pentru a descoperi într-adevăr frumusețea muzicii și pentru a aprofunda cât mai mult muzica în sine, trebuie să ai o minte deschisă și o inimă deschisă de a primi. Acest lucru e cel mai important.
Cât de important este publicul la un concert?
E foarte important. Aduce acea energie necesară pentru a ne inspira pe noi muzicienii să cântăm la un nivel mult superior. În timpul pandemiei, când am dirijat multe concerte fără public, lucru care a fost foarte, foarte dificil, am învățat că, de fapt, valoarea publicului este poate nu la fel de importantă ca a muzicienilor pe scenă, dar publicul la un concert aduce la fel de multă energie. Este, de fapt, acel ingredient necesar pentru a crea, într-adevăr, un concert memorabil.
Apropo de Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, la care veniţi în iunie, veți primi o stea pe aleea celebrităților. Nu v-am întrebat dacă v-au schimbat premiile, acelea importante, multe, pe care le-ați câștigat de-a lungul carierei, dar vă întreb dacă vă simțiți o celebritate, domnule Măcelaru.
E o întrebare foarte bună, pentru că nu știu cum ar trebui o celebritate să se simtă. De aceea nu știu dacă mă simt celebritate. Ce pot să vă spun e că de fiecare dată când sunt în aeroport sau în avion și vine cineva și mă întreabă, ”sunteți maestrul Măcelaru?”, întotdeauna simt o conexiune cu acea persoană; oamenii vin să-mi spună că le-a plăcut un concert pe care l-am dirijat sau că m-au văzut la televizor și asta a fost un lucru care le-a adus bucurie în viață.
Faptul că aceste concerte pe care le dirijez, evenimentele din care fac parte aduc bucurie oamenilor, e un lucru foarte emoționant și simt întotdeauna că, de fapt, sunt privilegiat să fac acest lucru. Dacă asta înseamnă celebritate, e un lucru foarte frumos.
Desigur, poate că nu de fiecare dată când sunt în aeroport sau în avion simt că-mi doresc să vină oamenii să vorbească cu mine, dar imediat acest sentiment dispare în momentul când cineva vine și spune, ”Maestre, aș vrea să fac o poză cu dumneavoastră, vă apreciez așa de mult cum dirijați!”. Acest lucru e chiar copleșitor de frumos. Și de aceea, da, dacă asta înseamnă celebritate, ok, accept.
Tema ediției din acest an la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu este SOUL, suflet. Și atunci folosesc o expresie românească ca să vă întreb: în ce pune suflet Cristian Măcelaru, în ce merită să pună suflet?
Părerea mea este că ar trebui să punem suflet în tot ceea ce facem. De la felul cum spunem ”Bună dimineața” vecinului sau vecinei, de la felul cum mergem pe stradă și ne întâlnim cu oricine pe stradă ar trebui să fie un lucru pe care îl facem cu dragoste și în care punem suflet. E singura modalitate în care putem transforma societatea în care trăim și prin care am beneficia noi direct.
O societate care pune accent pe acest lucru este o societate care continuă să devină mai frumoasă, mai primitoare, iar acest lucru de fapt este esența unei vieți frumoase, pentru că depindem atât de mult unul de celălalt. Poate că e lecția pe care am învățat-o în muzică cel mai clar, cel mai direct. Fiecare muzician depinde de celălalt muzician; de foarte multe ori spun orchestrelor pe care le dirijez că a crea o orchestră mai bună, cu o excelență artistică mai profundă, nu ține atât de mult de ideea ca fiecare membru al orchestrei să cânte cât mai bine posibil. Ține de ideea ca fiecare membru al orchestrei să își ajute colegul să cânte la potențialul cel mai mare.
Atunci când încercăm acest lucru, într-adevăr creăm o orchestră sau o societate, ca metaforă, în care fiecare persoană își ajută vecinul, colegul, să fie de fapt persoana cea mai bună care poate acea persoană să fie. Acest lucru necesită suflet. Necesită dragoste, necesită răbdare și toate aceste valori sunt valori pe care Enescu le-a promovat, le-a arătat, le-a demonstrat toată viața lui.
Aceste valori de răbdare, de dragoste, de ajutor, de mentorat, în afara faptului că era un muzician superb. Era un om plin de bunătate, de generozitate, a învățat și a ajutat oamenii din jurul lui, iar acest lucru a rămas până în ziua de astăzi. Încă nu am întâlnit în toți anii care am căutat, m-am interesat, încă nu am întâlnit o anecdotă care să nu aducă cinste lui Enescu. Nimeni nu a vorbit vreodată urât despre Enescu. Era într-adevăr un om atât de blând și atât de iubitor.
Ce v-ar fi plăcut să deveniți dacă n-ați fi devenit muzician, dirijor?
Arhitect.
Aveți vreun ritual sau vreo superstiție înaintea unui concert? Un lucru pe care îl faceți întotdeauna conștient înaintea fiecărui concert.
Chiar nu am absolut nimic, dar motivul pentru care nu am niciun ritual este pentru că vreau să elimin ideea de a-mi crea un ritual care apoi să mă limiteze. Trebuie să rămâi deschis la toate posibilitățile, iar o viață în care călătoresc în fiecare săptămână nu îmi dă voie să creez un ritual pentru că nu știi niciodată în ce circumstanță te găsești. Chiar am scris chiar un text pentru New York Times în care mă întrebam dacă oare ideea de a elimina un ritual, de a nu crea un ritual, poate deveni un ritual în sine? Deci sunt atât de atent la ideea să nu creez un ritual, încât e posibil ca acea idee în sine să devină ritualul.
Ce fel de muzică ascultați, dacă ascultați, alta decât muzica clasică în interes strict profesional?
Ascult tot felul de muzică și absolut tot ceea ce există mă interesează, pentru că, de fapt, felul în care muzica comunică e ceea ce mă pasionează. Copiii mei care au 13 și 15 ani întotdeauna mă introduc în ce se mai cântă: artiști noi, cântăreți noi, trupe noi.
Nu vă plângeți niciodată de felul în care sună muzica pe care ei o ascultă?
Nu, pentru că, sincer să fiu, poate că am avut noroc până acum, dar încă nu mi-au adus niciun context care să nu fie ceva interesant. Da, poate că au ei gusturi foarte bune, nu știu. E adevărat că prefer muzica care transmite și un mesaj înălțător, nu un mesaj care să reducă, de fapt, integritatea oricărei persoane. De aceea nu ascult muzică care vorbește despre femei într-un fel…
Defăimător.
Exact. Acest lucru nu e acceptabil nici pentru mine, nici pentru familia mea. De aceea poate că muzica rap nu mă pasionează deloc, dar nu că nu mă pasionează ca stil muzical, nu mă pasionează ca mesaj pe care îl transmite.
Dar o trupă din tinerețea dumneavoastră, o formație cu care ați rămas din adolescență?
Când eram adolescent și poate până când nu am avut copii, nu prea ascultam nimic altceva în afară de clasic sau jazz. Am crescut ascultând foarte mult jazz. Țin minte, colegii ascultau tot felul de chestii și era Guns N’ Roses și tot felul de trupe celebre, Beatles, de exemplu. Dar nu mi s-a deschis orizontul în acea direcție. Când eram tânăr, eram chiar foarte, foarte obsedat de muzică clasică. Adică eram așa, într-un tunel foarte bine definit. Cu cât îmbătrânesc, cu atât orizontul mi se deschide tot mai larg.
De la copii?
De la copii, da.
Ce părere aveți despre inteligență artificială în muzică?
Cred că denumirea în sine definește exact ceea ce cred. E artificială.
N-are suflet.
Muzica trebuie să fie o creație care să exprime ceea ce un om, o persoană vrea să spună. Chiar dacă paralelele sunt foarte similare, adică și un compozitor normal ia tot ceea ce cunoaște, ce a învățat din univers, din lumea pe larg, iar apoi creează ceva cu ceea ce cunoaște; în cazul AI ar fi aceeași idee, dar este artificial. Nu are acel suflet, acea emoție care e importantă pentru a transforma niște sunete în artă. Muzica trebuie să devină acel fel de a comunica, mai ales când vorbim despre compoziție. Pentru mine, AI întotdeauna va rămâne artificial, pentru că nu este un lucru care s-a născut din dorința unui om de a comunica ceva.
La ce să ne așteptăm de la concertul de deschidere FITS?
Va fi un concert Beyond classics care va merge mai încolo de ceea ce compozitorii renumiți pe care-i cunoaștem și pe care-i iubim ne-au oferit. Ansamblul Janoska, care vine să interpreteze împreună cu Orchestra Română de Tineret, este un ansamblu extraordinar, sunt muziceni care s-au format în conservatorul din Viena, au cântat în Filarmonica din Viena. Deci sunt muzicieni extraordinari, dar care au un punct de vedere puțin mai diferit. Ei combină ceea ce știm și cunoaștem din muzica lui Brahms sau Bartók cu ideea unei regândiri contemporane cu improvizații, cu lucruri puțin ieșite din comun, dar care sunt foarte, foarte de bun gust și cred că va avea mare succes.
Vă mulțumesc din suflet!
Imagine principală: © Adriane White
