Tore Vagn Lid: „Îmi găsesc motivația în posibilitatea de a mă întoarce în timp pentru a ajunge către ceea ce s-ar putea afla în viitorul nostru.”

de Andrei C. Șerban | traducere: Maria Dan

Care este viitorul teatrului într-un spațiu public saturat de zgomot și suspiciune? Regizorul norvegian Tore Vagn Lid pornește tocmai de la nevoia de a regândi scena ca pe un spațiu al încrederii. Pentru el, teatrul analog își redescoperă forța tocmai prin ceea ce noile tehnologii nu pot înlocui: prezența fizică, comunicarea interpersonală, concentrarea colectivă și experiența împărtășită a unei situații concrete.

Regizor, dramaturg, compozitor și cercetător norvegian, Tore Vagn Lid se numără printre artiștii europeni pentru care teatrul rămâne un spațiu al investigației critice și al reflecției politice. Profesor de dramaturgie la Norwegian University of Science and Technology, el lucrează la intersecția dintre literatură, muzică, materialul documentar și cercetare, creând spectacole în care arhiva se transformă într-o experiență teatrală vie.

Spectacolul The Language of the Third Reich?, prezentat în cadrul Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu 2026, este construit în jurul jurnalelor lui Victor Klemperer, însă nu funcționează ca o lecție de istorie. Pe Tore Vagn Lid îl interesează mai degrabă felul în care mecanismele insidioase ale dictaturii se infiltrează în cele mai obișnuite detalii ale existenței cotidiene. Spectacolul său devine un „teatru al urgenței”, depășind cu mult ambițiile unei reconstrucții muzeale a trecutului.

Călătorind de la Oslo la Sibiu, spectacolul intră într-un nou câmp de rezonanță, acolo unde memoria occidentală se întâlnește cu memoria românească a autoritarismului și a limbajului politic dublu, sub același cer al anxietăților contemporane.

Andrei C. Șerban: În multe dintre proiectele tale, spectatorul nu este invitat doar să urmărească o reprezentare scenică, ci să participe la un veritabil spațiu critic al ascultării. Cum își poate face auzită vocea teatrul astăzi, într-un context în care alte forme ale discursului public, precum jurnalismul, analiza politică sau comentariul istoric, nu mai reușesc întotdeauna să capteze atenția reală a publicului?

Tore Vagn Lid: Pentru mine, aceasta este o întrebare care mă preocupă în mod fundamental în acest moment. În cel mai recent spectacol al meu, „The Trigger System” („Sistem de declanșare”), problema este abordată diferit: într-o sală de teatru cufundată complet în întuneric, prin vocea celui mai emblematic actor al Norvegiei, publicul este întrebat dacă speră cu adevărat și dacă își dorește ca el să fie cu adevărat acolo, prezent pe scenă, pentru ca, după câteva minute, să se dezvăluie faptul că într-adevăr este acolo, în carne și oase.

Astfel, problema atenției (și a economiei atenției) devine mai degrabă o problemă a încrederii și a nevoii profunde de încredere drept condiție fundamentală a existenței umane. Aici văd eu un potențial reînnoit al teatrului analog, care își regăsește forța tocmai ca spațiu al comunicării interpersonale fizice, într-o epocă marcată de incertitudine digitală, de deepfake-uri și de manipulări post-factuale.

Dacă ar fi să identific spațiul de oportunitate al teatrului într-o perioadă precum cea pe care o descrii, acesta se află tocmai în această capacitate de a genera încredere. Ea conferă teatrului un potențial pe care nu l-a mai avut de multă vreme.

În acest context, teatrul poate deveni un spațiu esențial al experienței critice. Însă acest lucru depinde de teatru în sine: de capacitatea sa de a reflecta acest potențial în însăși esența formelor sale de expresie și a modurilor sale de comunicare.

Andrei C. Șerban: Ai vorbit adesea despre teatru ca despre o „repetiție pentru realitate”, pentru situații care s-ar putea ivi. Această idee pare esențială și pentru Limba dictaturii. Cum poate teatrul să antreneze imaginația civică astfel încât să recunoască pericolul înainte ca acesta să devină un fapt istoric?

Tore Vagn Lid: Da, exact. Am folosit, chiar și referindu-mă la propria mea muncă, termenul de „teatru al urgenței”. Pur și simplu pentru că am văzut în teatru potențialul unei repetiții generale pentru realități care, în mod realist, ne așteaptă în viitor. Acest lucru se datorează capacității unice a teatrului de a crea concentrare, reflecție și emoție ca experiență comună. Nu sub forma unor scenarii analitice individuale, a unor rapoarte sau ipoteze academice, ci ca situații concrete și reale, complexe atât din punct de vedere emoțional, cât și intelectual.

Un punct de cotitură pentru mine a fost proiectul „03.08.38 States of Emergency” („03.08.38 Stări de urgență”), conceput ca o încercare de a reconstrui după-amiaza atentatului terorist de extremă dreaptă de la Oslo din iulie 2011.

În ceea ce privește „Limba dictaturii”, găsesc motivația în însăși posibilitatea de a mă întoarce în timp pentru a ajunge către ceea ce s-ar putea afla în viitorul nostru. Nu ca într-o oglindă fidelă, ci ca într-o comparație concretă, deopotrivă politică și existențială.

Andrei C. Șerban: Jurnalele lui Victor Klemperer sunt tulburătoare deoarece așază violența istoriei alături de detaliile „minore” ale vieții cotidiene: boala, banii, muzica, căsnicia, oboseala, umilințele administrative, conversațiile obișnuite.

De ce este important să înțelegem dictatura nu doar prin marile ei evenimente, ci și prin cele mai mici infiltrări ale sale în spațiul domestic și în limbajul de zi cu zi?

Tore Vagn Lid: Un citat extrem de important din jurnalele lui Victor Klemperer este o observație din 1918, din perioada așa-numitei revoluții spartakiste din Germania. El scrie că poetul care nu recunoaște faptul că și viața de zi cu zi definește într-o bună măsură marile catastrofe și evenimente ale lumii nu face decât să mintă. Cu alte cuvinte, latura lipsită de dramatism a dramei istorice.

Această idee devine, într-un anumit sens, o mantră pentru propria metodă a lui Klemperer de-a lungul deceniilor cumplite care aveau să urmeze. Totodată, ea reprezintă pentru mine un important reper dramaturgic, o sursă de inspirație și orientare în munca mea.

Cu alte cuvinte, să susținem o înțelegere a politicului nu doar ca succesiune a marilor mișcări care zguduie lumea, ci și ca viață cotidiană, relații individuale, detalii mărunte și interacțiuni umane aparent banale. Lecția pe care ne-o dă Klemperer, și cred că este una dintre cele mai importante lecții politice, este tocmai aceea că aceasta reprezintă realitatea „mică” a politicii „mari”.

Este acea parte a vieții în care politica pătrunde în viețile oamenilor, pe de o parte, și, pe de altă parte, în mod dialectic, se consolidează pe sine ca politică de stat sau de partid. Dictatorialul nu este, așadar, doar ceva exterior, care planează deasupra noastră, ci ceva care se află chiar în miezul vieții de zi cu zi.

Este ceva care merge de la micile svastici imprimate pe tuburile de pastă de dinți la mijlocul anilor 1930, până la formele retorice specifice utilizate de crainicii de radio în timpul celui de-Al Treilea Reich. De aceea, această dimensiune aparent „trivială” este atât de importantă. Pentru că ea ne conduce către însăși esența politicului.

Andrei C. Șerban: Practica ta artistică se situează la intersecția dintre teatru, muzică, cercetare, documentar și reflecție politică, fără a transforma scena într-o prelegere. Cum arată laboratorul de creație al unui spectacol precum „Limba dictaturii”? Cum se transformă jurnalele, observațiile filologice, documentele istorice, structurile muzicale și corpurile actorilor într-o compoziție teatrală vie?

Tore Vagn Lid: Este o întrebare la care aproape că trebuie să răspund de la o producție la alta, de la un proiect la altul. Dar, în general, aș spune că acest tip de muncă nu folosește doar întregul aparat teatral, cu diversitatea sa de competențe, de la actori la design de lumini, inginerie de sunet și multe altele, ci și o serie întreagă de strategii asociate, în mod obișnuit, mai degrabă cu cercetarea academică.

În ceea ce mă privește, lucrând și ca profesor de dramaturgie la Norwegian University of Science and Technology, petrec foarte mult timp sistematizând sursele, traducerile, reflecțiile asupra unor pasaje individuale etc. În spatele unui proiect precum „Limba dictaturii” se află, așadar, o muncă extrem de amplă și consumatoare de timp. Este, de asemenea, un mod de lucru care depășește granițele a ceea ce este asociat, de regulă, cu practica teatrală tradițională. În același timp, compoziția dramaturgică a acestui spectacol nu poate fi concepută fără a privi teatrul ca pe un spațiu extins al muzicalității, al vizualității și al socialității.

În cazul meu, gestionarea vastului material diaristic lăsat de Victor Klemperer nu s-a făcut prin dramaturgia dramei aristotelice tradiționale, ci printr-o orientare către forme muzical-compoziționale vechi, precum suita barocă, chacona și passacaglia.

Atunci când structurez jurnalele lui Klemperer aproape ca pe un amplu sistem de partituri, cu laitmotivele sale, axele sale temporale și diferitele sale sonorități și culori, o fac dintr-o necesitate dramaturgică. În același timp însă, acest mod de a compune oferă atât actorilor, cât și colegilor implicați în diversele funcții artistice, spațiu, timp și libertate pentru propriul lor proces de creație.

Andrei C. Șerban: Într-o lume a post-adevărului, a imaginilor generate artificial, a vocilor sintetice și a documentelor care pot fi trucate din ce în ce mai ușor, teatrul documentar pare să se afle într-o situație paradoxală. Pe de o parte, nevoia de realitate devine mai urgentă ca oricând; pe de altă parte, însăși ideea de dovadă și de mărturie devine instabilă.

Cum vezi viitorul teatrului documentar în această nouă ecologie a suspiciunii?

Tore Vagn Lid: Nu îmi consider propria practică artistică drept documentară în sens strict și nici măcar drept teatru documentar într-un sens mai larg. În același timp, văd foarte clar problema legată de adevărul conținut în documentele istorice etc.

În ceea ce privește „Limba dictaturii”, situația este, aproape paradoxal, opusă. Cantitatea enormă de material documentar lăsată de Victor Klemperer are în ea ceva istoric imposibil de falsificat. Aceste documente provin dintr-o epocă și dintr-un format anterioare digitalizării și potențialului extins de manipulare pe care aceasta îl implică.

Pentru mine, ca regizor, ceea ce este important pe scenă este o negociere clară, deschisă și transparentă cu documentele istorice. Nu un soi de obiectivitate naivă și distantă, ci mai degrabă interpretarea și procesul de negociere în sine, asumate ca un act performativ transparent.

Andrei C. Șerban: „Limba dictaturii” ajunge la FITS 2026, la Sibiu, într-un spațiu festivalier în care se întâlnesc limbi, culturi și memorii istorice diferite. Spectacolul va fi prezentat în România, într-o regiune care poartă propriile amintiri ale limbajului autoritar, ale presiunii ideologice, ale cenzurii și ale discursului politic dublu.

Ce se schimbă atunci când acest spectacol călătorește din Norvegia la Sibiu? Te aștepți ca el să rezoneze diferit într-un context est-european?

Tore Vagn Lid: Este clar că deplasarea unui proiect precum acesta, de la Oslo la Sibiu, dintr-un context istoric norvegian într-un context istoric românesc, presupune o schimbare dramaturgică semnificativă.

În același timp însă, este o experiență pe care îmi doresc cu adevărat să o testez și în care am cu adevărat încredere. Atât pentru că sunt conștient de istoria dramatică a României – mă refer aici la perioada celui de-Al Doilea Război Mondial și la perioada Războiului Rece –, cât și pentru că sunt profund interesat de felul în care aceste schimbări de context influențează operele artistice, publicul și chiar pe cei implicați în realizarea lor.

Totodată, ne confruntăm nu doar cu diferențe, ci și cu asemănări. Atât la Sibiu, cât și la Oslo, trăim, într-un anumit sens, sub același cer istoric atunci când vorbim despre marile mișcări politice globale și despre revoluțiile tehnologice și informaționale aflate în desfășurare, care iradiază, în acest caz, din Silicon Valley și din Statele Unite.

Prin urmare, chiar dacă contextul și fundalul istoric sunt fundamental diferite, cred că „Limba dictaturii” are și aici ceva important de spus și aduce în discuție câteva avertismente importante.