Dirijor și solist, Nicolae Moldoveanu este unul dintre artiștii care ne fac mândri peste hotare. Plecat din țară imediat după ce a terminat stagiul militar, dirijorul nu și-a uitat rădăcinile românești și, deși recunoaște că Elveția îi este acum casă, România și-a lăsat amprenta asupra lui și se întoarce de fiecare dată cu drag. Zeci de colaborări cu cele mai importante instituții muzicale din lume, sute de scene pe care a dirijat sau a cântat, viața lui Nicolae Moldoveanu s-a conturat armonios pe notele muzicii clasice. Oricât de mult am fi stat să povestim, tot nu ar fi fost de ajuns. Asta se întâmplă cu artiștii mari a căror viața este condusă de muzică. La Sibiu, a ajuns pentru prima dată acum, în 2015, cu ocazia unui recital la orgă în incinta Bisericii Evanghelice dar și a unui concert cu Filarmonica de Stat Sibiu, la sala Thalia.
Reporter: Cum va fi spectacolul de joi, la ce să se aștepte spectatorii?
Nicolae Moldoveanu: Spectacolul de joi va fi absolut un spectacol de glorie. Noi folosim gloria chiar și ca text, aparținând de finalul actului doi din opera Aida. Baza acestui spectacol a fost colaborarea dintre orchestra Filarmonicii Sibiu și corul filarmonic din Cluj. Repertoriul este pentru public foarte atrăgător, avem piese care aparțin de repertoriul operati, deci operelor, cât și al repertoriului romantic scris pentru cor și orchestră, de aceea se și numește vocal-simfonic.
Rep.: Cât de deschiși suntem spre muzica clasică?
N.M.: Spre muzica clasică, românii mereu sunt deschiși, însă în momentul în care muzica barocă religioasă a fost interzisă în România este clar că exista mari lipsuri și goluri în educația generală muzicală care se învață la școală. Și eu am fost la școală aici, am terminat liceul în anii ‘80, bineînțeles că am învățat că există muzică religoasă de Bach, dar nu mi-a fost clar ce înseamnă. Trebuie să mai spun că în acea perioadă orga era interzisă la Conservatoarele din țară ca și instrument principal. Se putea studia ca instrument secundar și, bineînțeles, la asemenea instrument nu aveau acces decât cei care aparțineau de religiile unde orga este propagată, asta înseamnă, ori maghiar-catolici, ori german-evanghelici; românii ortodocși nu prea aveau ce căuta în această categorie. În țară, orgile se află în biserici, iar în sălile de concert românești, singura orgă care poate fi folosită la un nivel internațional este orga sălii de concerte a Ateneului Român, dar nici aceea nu prea este folosită. Mai există o orgă și la Sala Radio, dar aceea nu se află într-o stare internațională, iar orga care există în Târgu-Mureș, de asemenea nu este folosită. Practic, în România sălile de concert care au orgi sunt prea puțin folosite, deci, eu mă simt dator cumva, ca și român, ca și organist educat și experimentat în străinătate să încerc să introduc această cultură a orgii în România.
Rep.: Și vă reușește acest lucru până acum?
N.M.: Eu cred că îmi reușește, dat fiind faptul că voi susține la Sibiu un recital de orgă. Toată lumea se miră și mă întreabă dacă cânt și la orgă, pe lângă faptul că dirijez, iar organiștii mă întreabă dacă mai și dirijez. Dirijorul cântă și la un instrument, nu trebuie să fie neaparat orga, iar asta îmi face viața interesantă.
Rep.: În ce ipostază vă regăsiți cel mai bine, în cea de dirijor sau cea de solist?
N.M.: Sincer vă spun că în amândouă. În ultima perioadă, orchestrele pe care le vizitez și care își susțin activitățile pe scene internaționale, cele care au și o orgă la dispoziție pe scenă, și-au dat seama că sunt organist și atunci sunt invitat și ca dirijor și ca organist. Pentru mine lucrul acesta este foarte îmbucurător și foarte satisfăcător pentru că, practic, instrumentul este pe aceeași scenă. Faptul că performezi pe aceeași scena în două ipostaze diferite, una ca și instrumentalist și una ca și dirijor îți deschide orizontul foarte mult și ai o relație chiar sentimentală față de acel loc. Sincer să fiu, ai și o relație complet diferită cu membrii orchestrei respective.
Rep.: Ați absolvit Academia Regală de Muzică din Londra. Cât de mult a influențat drumul dumneavoastră artistic?
N.M.: Dacă nu studiam în Marea Britanie nu aș fi avut deschiderea spre scena muzicii de acolo. Eu am studiat și înainte de Marea Britanie și studiul de dirijat de la Royal Academy nu a însemnat doar că sunt un produs britanic. Eu am studiat dirijatul și în Elveția și la conservatorul din Zurich care, la acea vreme colabora cu cel din Berta și Basel. Practic, eu sunt un product artistic elevețian. S-a investit financiar foarte mult în cariera mea, pentru că o carieră de dirijor are nevoie de experiență cu orchestră, iar orchestrele înseamnă bani. Dacă ai o orchestră de 80-90 de oameni trebuie să ai bani ca să îi plătești pentru a veni să îți cânte ție pentru a avea experiență. Dacă cânți la vioară, îți cumperi una și cânți acasă cât vrei, dar ca și dirijor ai nevoie de bani, iar Elveția a fost extrem de generoasă, dar la fel a fost și Marea Britanie. Eu am prins o perioadă paradoxală din punct de vedere politic foarte dezavantajoasă, pentru că la acea vreme aveam acte de azilant, ceea ce era un lucru foarte dezavantajos în ceea ce privea posibilitățile de călătorie pe care trebuia să le faci ca dirijor. Pe de altă parte, am fost susținut foarte mult financiar, cât și politic chiar la nivel de minister în Marea Britanie și de Casă Regală.
Rep.: Credeți că în România ați fi primit același sprijin ca cel din Marea Britanie sau Elveția?
N.M.: Nu, sincer să fiu nu cred. Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar nu e nimic critic, pentru că în anii ‘80 România era complet în altă situație politică și nu era interesată să sprijine artiștii. Nu este numai cazul meu, este și cazul altor artiști. Eu am făcut școala superioară în străinătate și experiența la fel, la acea vreme legile le interziceau românilor să studieze în străinătate. Pur și simplu nu aveai voie să studiezi în străinătate, era ilegal, iar în ziua de azi, legea spune că poți să studiezi în străinătate, dar nu ți se recunoaște diploma dacă nu faci doctoratul aici. Cu cel mai mare respect față de legile României, consider că o asemenea lege este, în primul rând arogantă, iar în al doilea rând nedreaptă.
Rep.: Orice artist are un mentor care își lasă amprenta asupra lui și a carierei sale. Dumneavoastră ați avut o asemenea personalitate care v-a îndrumat?
N.M.: Am avut foarte mulți mentori care m-au îndrumat până în ziua de astăzi. La dirijor l-am avut pe Sergiu Celibidache, cu care am lucrat personal, am fost unul dintre elevii lui și am asistat la repetițiile și la concertele lui și, bineînțeles, amândoi fiind români limba ne-a unit. Dar am avut și alți profesori cum este domnul Antal Dorati care este de origine maghiară, care a avut o cariera în America și pe care toată lumea îl stie, dar și pe domnul Colin Davis din Marea Britanie. Ca și dirijor, să fiu sincer am avut foarte multă influență din partea colegilor mei din Anglia cu care am studiat, respectiv cu care mi-am făcut experiența. În Borness, un oraș din sudul Marii Britanii, românul Constantin Silvestri a devenit dirijor după ce a plecat de la Filamonica Enescu în anii ‘62-‘63, iar eu am început cariera artistică dirijând orchestra lui Silvestri. Toată lumea din orchestra aceea era obișnuită cu dirijorii din România, iar unii dintre ei chiar știau câteva cuvinte în română. Orchestra de cameră din Borness, venise în România după revoluție să facă un turneu la Sala Radio din București și s-au întâmplat niște lucruri foarte importante, emoțional vorbind pentru mine pentru că am avut posibilitatea să colaborez cu muzicieni de valoare internațională.
Rep.: Germania, Olanda sau SUA sunt doar câteva dintre țările în care aveți colaborări. Cum sunteți primit?
N.M.: Întotdeauna foarte bine, altfel nu aș mai fi invitat sau nu m-aș mai duce eu. Niciodată nu am avut niciun fel de probleme. Depinde și cum privești acest rol de dirijor, eu îl privesc ca și angajat al instituției respective deci, orchestra trebuie să cânte, că dirijez eu sau altcineva nu are importanță și eu sunt tot angajatul filamonicii respective într-o anumită săptămână. Există clar o diferență între o filarmonică de stat și una privată deci, dacă statul plătește și salariul îți vine oricum, ai o altfel de atitudine dacă este o orchestră particulară și fiecare minut îți este plătit. Motivația orchestrei poate să fie foarte diferită, în funcție de izvorul bugetului, să spun așa.
Rep.: Vioara a fost primul instrument la care ați învățat să cântați. Ce sentimente vă trezesc sunetele viorii?
N.M.: Nu prea multe, pentru că eu nu sunt un violonist talentat. Ca să fi talentat ca violonist îți trebuie niște degete subțiri și lungi pe care eu nu le am. Am făcut vioară pentru că așa se face în România, dacă vrei să faci muzică îți iei un instrument care e mai ieftin. Mie nu mi-a plăcut neaparat vioara ca și instrument, însă, bineînțeles, cu vioara am ajuns muzician și faptul că am studii și experiență de vioară, îmi dă un foarte mare avantaj în fața orchestrei. Nu mă poate păcăli niciunul de la vioara cu arcușele și vâd imediat ce fac. Asta poate fi și avantajos, dar și dezavantajos, depinde cum te înțelegi cu cordarii. Astăzi nu mai cânt la vioară, ar fi penibil. Cu toate acestea, a fost o orchestră în Marea Britanie, London Mozart Players, în care muzicienii au ținut neaparat să cânt cu ei la vioară, iar managementul lor a plătit ca să îmi aduc vioara pentru a fi reparată, doar pentru a cânta cu ei la vioară. Am cântat și a fost o plăcere, a fost o situație foarte interesantă.
Rep.: Mulțimea de scene pe care v-ați aflat cu siguranță v-au făcut să vă simțiți special. Pe care dintre ele v-ați simțit cel mai bine?
N.M.: Există două aspecte, cel acustic și cel social, respectiv artistic. Bineînțeles că sălile cu cea mai bună acustică sunt și cele mai motivante din punct de vedere artistic și social, iar sălile cu acustică proastă nu înseamnă că nu te motivează dacă ai un ansamblu foarte bun. La ora actuală, cea mai interesantă experiență pe care am avut-o a fost de a deschide noua sală a Operei Dallas din SUA, o sală care este la nivelul actual din altă ligă. Este o experință superbă să poți dirija într-o sală de 2500 de locuri, cu o acustică absolut perfectă.
Rep.: Puteți spune că Elveția este „acasă” mai mult decât România?
N.M.: Da. Am părăsit România imediat după stagiul militar, asta înseamnă la 20 de ani, nici măcar nu am reușit să merg la discotecă, dar nici nu cred că erau pe atunci. N-am avut viață socială în România. Mă simt foarte bine în România, bineînțeles că mă simt român absolut și face parte din viața mea România. Dar, prin definiție Elveția este o țară neutrală, o țară foarte diferită de celălalte din punct de vedere al mentalității. Acolo democrația este exagerată ceea ce eu o privesc uneori dintr-un punct negativ al cuvântului, dar vreau nu vreau și eu am devenit un elvețian din punctul acesta de vedere. Trăind de peste 30 de ani acolo nu ai de ales, am devenit și eu elvețian, oricum politic, dar și ca mentalitate.
Rep.: Ce i-ați sfătui pe tinerii muzicieni aflați la început de drum?
N.M.: Să își facă cât mai multă experiență internațională.
Rep.:Îi sfătuiți să își continue studiile în țară sau în străinătate?
N.M.: Aici școala este foarte bună, dar asta nu ajunge. Depinde și ce instrument îți alegi, eu ca și organist, așa cum spuneam din punct de vedere al istoriei muzicii din România, orga nu a existat, trebuie sa recunoaștem acest lucru, efectiv, nu a existat. Noi avem coruri foarte bune care interpretează acestă muzică barocă franceză, Corul Madrigal din București spre exemplu, însă nu aparține de ideologia de pe teritoriul nostru. Nici vecinii noștri, sârbi, ucrainieni sau bulgari nu stau foarte bine la capitolul baroc, pentru că sunt tot ortodocși. Aș vrea să fac un concert în care să compar lumea occidental europeană cu lumea oriental europeană la nivel de secol al XVII-lea, ce se cânta în vest și ce se cânta în est. Lucrul acesta cred că ar deschide foarte mult orizonturile istorice ale culturile care sunt atât de diferite. În ziua de astăzi trebuie să fii o persoană cosmopolită, mai ales ca artist. Ca artist trebuie să fii în stare să cânți la orgă și la catolici și la ortodocși și la evrei, chiar și la budiști. Dacă nu ai flexibilitatea asta politică ideologică de a colabora cu societăți diferite înseamnă ca ai o problemă cu meseria asta.
Rep.: Ce proiecte aveți pe viitor în România?
N.M.: În viitor, îmi voi continua relațiile artistice pe care deja le am cu orchestrele din România, care sunt zece la număr, voi continua relația și cu Filarmonica din Sibiu cu care am avut de la început o chimie și care funcționează foarte bine.
Rep.: Îmi spuneați că deși sunteți din Hunedoara vă aflați pentru prima dată la Sibiu. Ați reușit să vizitați ceva?
N.M.: Nu și nici nu am să reușesc, pentru că nu am timp. Cu siguranță o să vin o dată în Sibiu doar în calitate de turist.
credit foto: Gabriela Cuzepan
