de Diana Marcu

Interviurile pe care le veți citi sunt realizate cu români pentru care ceasul și-a pierdut rostul, de la finele lui februarie 2022, de când războiul a trimis milioane de copii și femei în exod. Parte dintre ei au ajuns în România găsindu-și refugiu la Gara de Nord și la Romexpo. Aici, o instituție publică din subordinea Primăriei Capitalei a arătat ce înseamnă echipa și umanitatea. Pe cinci dintre oamenii echipei vă invit să îi cunoașteți în această serie de materiale. Sunt românii pe care nu îi vedeți la emisiunile de știri ori la dezbaterile zilnice. Nu-i auziți la radio și nici nu le zăriți chipul pe afișele electorale. Oamenii aceștia sunt echipă și nu au ceas. Doar inimă, ambiție și mâini. Sunt lângă noi.

Cristian Bojian lucrează în domeniul asistenței sociale de trei ani. Spune despre sine că e o fire perfecționistă, dedicată, open minded, empatică. „Îmi place să repar lucruri și să grădinăresc. Workaholic”

Capital Cultural: Ce a fost cel mai greu zilele astea?

Cristian Bojian: Cel mai greu a fost să mulțumești pe toată lumea, în condițiile în care nevoile fiecăruia erau diferite și trebuiau rezolvate cumva, atunci pe loc. Dar cred că am reușit în mare parte să gestionăm cu brio toate situațiile apărute. 

C.C.: Ce a fost cel mai dureros/mai cumplit de dus?

C.B.: Cel mai dureros a fost să vezi copii, unii chiar și de două săptămâni, trași de mamele lor într-o lume complet necunoscută, departe de tații și de casele lor.

C.C.: Cum sunt nopțile tale? Nopțile din Gară sau de la Romexpo, din adăposturi, dar și nopțile de acasă: cu spaime și coșmaruri?

C.B.: Apăsătoare. Greutatea privirilor pierdute te urmărește și probabil că va rămâne mult timp întipărită în noi.

C.C.: Ce te încarcă și ce te face să zici că și azi e o zi?

C.B.: Încrederea în zâmbetele sincere primite de la copii.

C.C.: Ce e acum empatia pentru tine? Nu ceea ce auzi la oamenii de la TV.

C.B.: Vrei nu vrei, independent de voința ta, se creează acel atașament față de oamenii care ne calcă pragul, față de situația în care familia de ieri nu se regăsește astăzi.

C.C.: Ce te-a emoționat și a trecut cu adevărat barierele de protecție?

C.B.: Gândul că oricine ar putea fi în locul acestor oameni, inclusiv noi, cei care trecem peste orice obstacol și încercăm să le facem șederea cât mai plăcută. 

C.C.: Cum sunt oamenii numiți generic „refugiați” de către noi, ceilalți?

C.B.: Nu există o „definiție”, un termen stabilit. Personal îi consider ambasadori ai păcii, sunt oameni normali care peste noapte au trebuit să uite de normalitate și să înceapă o nouă viață; de fapt, o luptă pentru viață.

C.C.: Cum e mobilizarea asta extraordinară?

C.B.: Ținând cont că perfect nu există, aș plasa mobilizarea între bună și foarte bună.

C.C.: Ce dăm noi, ceilalți? Ce ne prisoșește?

C.B.: Din ce am observat, oamenii au dat cam de toate, începând cu timpul lor, cei care și-au pus la dispoziție mașinile pentru transport, casele, până la cei care au adus iaurturi pentru copii. Oamenii au dat ceea ce a fost nevoie, nu neapărat ceea ce le prisosea.

C.C.: Oferim ce am da și la inundații, de exemplu? Dăm ce e nevoie? Dăm timp, bani, haine? Detergent?

C.B.: Am da tot ce ne stă în putere, ajutorul oferit nu este catalogat doar pentru război, incendii sau inundații, ci pentru orice situație care poate aduce o persoană într-o stare de vulnerabilitate socială, psihologică sau materială.

C.C.: Cum primesc oamenii omenia/ajutorul?

C.B.: Cu teamă de necunoscut în primă fază, dar pe măsură ce realizează că într-adevăr suntem aici ca să-i ajutăm, și că ajutorul este pe măsura nevoilor lor, îl primesc cu zâmbete, ochi împăienjeniți și chiar cu strângeri în brațe. 

C.C.: Ce vă face să ziceți „azi îi iau pe oamenii ăștia acasă la mine/la ai mei”? S-a întâmplat asta: să amestecați datoria cu inima în cazul refugiaților?

C.B.: Emoțiile, în primele zile, când sălile s-au umplut de grupuri de mame și copii, care căutau inocenți un „dulce”.

C.C.: Câți au trecut prin mâinile voastre?

C.B.: Este greu de spus o cifră exactă, dar estimativ, cred că au fost peste 1000 de persoane pe zi.

C.C.: Cât durează o zi în situația asta nouă: de exemplu, nu ați mai ajuns acasă de X ore pentru că…

C.B.: La început o zi putea să însemne 24 sau 48 de ore, nu știam exact când a trecut timpul. Odată cu scăderea fluxului, o zi se poate rezuma la 12/16 ore de muncă pe zi.

C.C.: Ce e războiul sau fuga din Ucraina pentru tine, acum?

C.B.: O acțiune care mi se pare ireală pentru anul 2022.

C.C.: Ce ai vrea să schimbi în discursul public/politic?

C.B.: Comunicarea este foarte importantă în situația de față, transparența cu atât mai mult. Aș acorda mai multe informații ușor de accesat și explicate pe înțelesul tuturor.

C.C.: Unde nu poți ajuta?

C.B.: Nu îi pot ajuta să uite de durerea provocată de pierderea persoanelor dragi și a faptului că nu mai au un loc pe care să-l numească acasă.

C.C.: Un manual al bunei purtări cu refugiații

C.B.: Nu putem să dăm „proceduri” în situația asta. Ține de sufletul fiecăruia dintre noi și de inteligența emoțională de asemenea.

C.C.: Scade/crește emoția vizavi de această cauză?

C.B.: Emoția… este ca un grafic EKG, în fiecare zi întâlnești măcar un caz care îți ridică acul pe hârtia aparatului… doar că în cazul ăsta hârtia este inima și conștiința ta.

C.C.: Mesaj pentru oamenii care spun „Dar pentru ai noștri ce faceți?”

C.B.: Ne facem treaba în continuare. Le-aș spune să încerce să trăiască pentru o clipă și prin prisma altor oameni.

interviul #4

*material din numărul 31 Capital Cultural