„Când îți dedici toată ziua în sprijinul oamenilor, nu mai ai timp să verifici ce clădiri, pe care le știai din copilărie, s-au transformat în ruine”
Războiul din Ucraina a schimbat viețile a milioane de oameni. Familii, vârstnici, tineri și-au împachetat viețile în valize și au luat fie calea Europei, fie au rămas în zone mai sigure din Ucraina. În Mediaș au ajuns peste 200 de refugiați din orașele Harkov, Kiev, Mariupol, Odessa și Zaporoje și numărul lor este în creștere.
Julia Batioha este o tânără ucraineană stabilită de mulți ani la Mediaș: ,,cu două luni înainte de război am mers în Ucraina, împreună cu soțul meu, să sărbătorim Revelionul și Crăciunul pe rit vechi, alături de familie și prieteni. Am trecut prin Kiev și am ajuns în Harkov, orașul meu natal. Soțul meu era pentru prima dată în Ucraina. Harkovul era decorat de sărbători, era frumos, grădina zoologică tocmai fusese renovată la standarde europene. Acum, îi spun soțului „îți amintești clădirea Consiliului Local, din centrul Harkovului, uite!?” și îi arăt poze cu ruinele. Este șocant să vezi oameni înarmați pe stradă, unde cu nici două luni în urmă, ai petrecut revelionul, pe strada pe care mergeai la școală sau pe strada unde locuiesc prietenii tăi”, povestește Julia.
De când au început să ajungă refugiații ucraineni la Medias, Julia s-a oferit să-i întâmpine și să le ofere sprijinul necesar în perioada de tranzit sau pe durata șederii lor în Mediaș. Își împarte timpul între familie, locul de muncă și nevoile compatrioților ei. Refugiații ajung obosiți și înspăimântați, într-o țară pe care o știau doar cu numele și într-un oraș de a cărui existență nu aveau cunoștință. Faptul că Julia este din Harkov și vorbește aceeași limbă cu ei, împarte aceeași cultură, face ca tranziția să fie mai ușoară. ,,Au nevoie de multă odihnă și liniște. Sunt epuizați și traumatizați. La anumiți copii trauma este vizibilă, se sperie de orice sunet mai puternic. Explozia bombelor, sirenele aeriene sunt încă proaspete în memoria lor”, povestește Julia.
Oamenii sunt diferiți, au trecut prin experiențe diferite și, prin urmare, reacțiile lor diferă. Unii au trăit zile, chiar săptămâni în pivnițe, în umezeală și praf. Au rămas fără gaz, curent, apă, iar mâncarea au gătit-o afară, pe foc cu lemne. Alții, în schimb, au plecat după primele bombe căzute, dar și-au lăsat în urmă rude, soți, tați, prieteni. Sunt și mulți bătrâni care nu se mai încumetă să facă un drum atât de lung”, spune Julia.
Călătoria cu mașina sau cu trenul a fost o altă provocare pentru ucraineni. Combustibil vândut cu porția, trenuri arhipline, să poată scoate cât mai mulți cetățeni din zona de război. ,,Parcurg zile întregi în mașini. Au trecut pe lângă benzinării arse, altele vindeau 20 litri de combustibil per mașină, unele chiar cinci litri. Au văzut poduri distruse, coloane de tehnică militară arse pe drum, pe care le-au ocolit prin gropi rămase, din ceea ce, până nu demult, fuseseră drumuri asfaltate. Nopți petrecute în mijlocul câmpului, în mașini neîncălzite, să economisească combustibil. În alte nopți nu știau unde vor dormi, pentru că în anumite zone nu ai voie sa fii pe drum noaptea.”
Drumul până în România a durat cinci zile pentru o familie din Mariupol, tată, mamă și fiu, care au plecat când o bombă a explodat lângă casa lor. Mașina era parcată între zidurile casei și gard. Parbrizul era tot fisurat în bucăți foarte mici dar l-au lipit cu scotch, iar o ușă nu se închidea bine. Acum sunt fericiți că au ajuns sănătoși”, spune Julia.
De departe, cea mai emoționantă întâlnire a Juliei a fost cu mama ei, care la începutul lunii martie a sosit cu trenul de la Harkov în România. ,,Mama mea, Tatiana, a venit cu o geantă și un ghiozdan în spate. Cât a apucat să adune într-o oră. Când a început să despacheteze lucrurile, am văzut că un sfert de geantă îl ocupa un album cu fotografiile bunicilor și a străbunicilor. Acest album și sticla cu apă luată din Harkov au fost cele mai grele obiecte din bagajul ei. Te doare sufletul. Restul, doar câteva haine și puțină mâncare. Călătoria nu a fost diferită de a altora, dar a avut un noroc extraordinar. Trenul în care se afla a staționat în Kiev cinci ore, timp în care a fost liniște. A doua zi, am citit că a fost aruncat în aer hotelul Ibis, de lângă gară. Trenul lor a plecat înainte de explozie. Acum, mama e la noi și este în siguranță. Din păcate, mulți încă nu sunt”, povestește Julia.
Ucrainenii care au ajuns la Mediaș au fost cazați în condiții bune, au suficientă mâncare și haine curate. Acomodarea la noul oraș și la o nouă cultură se va realiza în timp, cu multă răbdare și ajutor. „Mulți ajung înțepeniți de frică, de oboseală, de teroarea războiului și au nevoie de timp să-și revină”. Julia e recunoscătoare și ține să-mi spună de mai multe ori că românii au dat dovadă de multă empatie și generozitate, ,,au reacționat neașteptat de frumos, i-au primit pe ucraineni cu brațele deschise. Știam dinainte că sunt oameni inimoși în România, dar nici eu nu mă așteptam să se implice la scară atât de mare. Cu atât mai uimiți sunt ucrainenii care acum o lună nu știau nimic despre România, iar astăzi, mulți spun că românii le-au devenit la fel de apropiați ca propria lor familie. Le mulțumesc din suflet tuturor românilor, și nu numai, pentru că România este o țară multiculturală, pentru implicare și pentru tot sprijinul oferit ucrainenilor în aceste vremuri de restriște.”
Întrebați dacă se vor întoarce înapoi în Ucraina după ce se termină războiul, toți au răspuns că s-ar întoarce mâine, dar până atunci, au început să învețe limba română cât să-i ajute să se integreze mai ușor și mai repede în comunitate.
Adulții și copiii participă la ore de limba română organizate de Julia Batioha. Au învățat deja noțiunile de bază, să se prezinte, expresii și termeni uzuali cât să se poată descurca în viața de zi cu zi. Șapte copii au început să frecventeze cursurile Școlii Gimnaziale Mihai Eminescu, încă sunt în perioada de acomodare, de învățare a alfabetului latin, dar încep să comunice din ce în ce mai bine cu colegii și cu profesorii lor.
Sunt și ucraineni care aplică pentru locuri de muncă, iar pe aceștia Julia îi ajută cu formele legale necesare. De unde găsește energie și timp să se împartă între viața personală și nevoile compatrioților ei? Julia mi-a mărturisit că nu a avut altă alternativă: „nu puteam să stau deoparte și să privesc cum compatrioții mei suferă în această perioadă extrem de grea. Și mai am încă un motiv. Când îți dedici toată ziua în sprijinul oamenilor, nu mai ai timp să verifici ce clădiri, pe care le știai din copilărie, s-au transformat în ruine. Nu mai ai timp să te gândești că pe mormântul unde se odihnește tatăl tău cad bombele. Nu mai ai timp nici să plângi.”
Slava Ukraini!
ilustrație: Mălina Cristea
*material din numărul 31 Capital Cultural
