de Diana Marcu

Interviurile pe care le veți citi sunt realizate cu români pentru care ceasul și-a pierdut rostul, de la finele lui februarie 2022, de când războiul a trimis milioane de copii și femei în exod. Parte dintre ei au ajuns în România găsindu-și refugiu la Gara de Nord și la Romexpo. Aici, o instituție publică din subordinea Primăriei Capitalei a arătat ce înseamnă echipa și umanitatea. Pe cinci dintre oamenii echipei vă invit să îi cunoașteți în această serie de materiale. Sunt românii pe care nu îi vedeți la emisiunile de știri ori la dezbaterile zilnice. Nu-i auziți la radio și nici nu le zăriți chipul pe afișele electorale. Oamenii aceștia sunt echipă și nu au ceas. Doar inimă, ambiție și mâini. Sunt lângă noi.

© foto: Dragoș Ivan

Cosmina Simiean Nicolescu are 42 de ani. De 14 lucrează în DGASMB și coordonează întreaga activitate a Direcției în calitate de director general. Are un copil, trei câini și o pisică. 

Capital Cultural: Ce a fost cel mai greu zilele astea?

C.S.N.: Frigul… și nesomnul… și urgența fiecărei situații. Și faptul că nu mi-am văzut copilul zile întregi pentru că ajungeam după ora lui de culcare și plecam înainte ca el să se trezească… Fețele mamelor care își țineau copiii strâns lângă ele când coborau din tren… Mi-e greu să aleg ce a fost cel mai greu.

C.C.: Ce a fost cel mai dureros / mai cumplit de dus?

C.S.N.: Cel mai cumplit moment pe care l-am trăit a fost când un copil mic, de vreo trei ani, fix cât al meu, a pățit ceva, nu știu exact ce. Cred că a căzut sau a dat cu mânuța de ceva și a început să plângă neconsolat și să strige ceva. Am întrebat-o pe mama lui ce striga și mi-a răspuns că striga „tata”. Tatăl lui rămăsese în Ucraina, unde e legea marțială, iar copilul îl chema de ți se rupea sufletul. 

C.C.: Cum sunt nopțile tale? Nopțile din Gară sau de la Romexpo, din adăposturi, dar și nopțile de acasă: cu spaime și coșmaruri?

C.S.N.: Nopțile au fost reci în gară. Nu era suficient că erau minus 6 grade, în gară e și un curent anume care îți intră în oase. Câteva săptămâni am fost absolut incapabilă să mă încălzesc ca lumea. Noroc că era atâta treabă și nopțile păreau scurte căci nici nu știam când se face dimineață. 

C.C.: Ce te încarcă și te face să zici că și azi e o zi?

C.S.N.: Mirosul de primăvară din aer. În 26 februarie când au început să vină refugiați la București, primăvara încă nu se întrezărea dar, cu fiecare zi, dimineața mirosea din ce în ce mai tare a primăvară. Și asta mă determina să mă târăsc din nou spre gară sau spre birou sau spre Romexpo. Sau spre un centru, pentru că știu că la un moment dat se va termina. 

C.C.: Ce e acum empatia pentru tine, nu ceea ce auzi la oamenii de la TV?

C.S.N.: Empatia de la TV nu are nicio legătură cu ce am experimentat eu zilele acestea. Un val de empatie care i-a făcut pe oameni, pe colegii mei și pe voluntari, să își pună pe hold existențele lor și să vină să ajute, care cum a putut: cu timp, cu bani, cu traduceri, cu mașini, cu canapelele libere din sufragerii.

C.C.: Ce te-a emoționat și a trecut cu adevărat de barierele de protecție? 

C.S.N.: Am ajutat o mamă cu un bebeluș să ajungă la mașina noastră ca să meargă la cazare. Când am ridicat bebelușul bine înfofolit într-o salopetă de iarnă mi s-a părut ca un fulg. Însă până am ajuns la coloane, la ieșirea din gară, unde aștepta mașina, simțeam că nu mai am brațe, că îmi vor cădea din umăr, atât de greu mi-a fost să car bebelușul. Și în secunda aia am întrebat-o pe mamă cum a reușit cu el în brațe și un troller să stea atâtea ore în vamă, în picioare, să treacă granița. A început să plângă. Am început și eu să plâng. Ne-am îmbrățișat. Am ajuns înapoi la cortul nostru și am făcut strigare pe Facebook după cărucioare, pentru ca niciunei mame refugiate să nu-i mai cadă brațele din umeri de cât poartă copilul spre zări cu pace. 

C.C.: Cum sunt oamenii numiți generic „refugiați” de către noi, ceilalți?

C.S.N.: Sunt curați, modești, traumatizați. Sunt plini de bun simț și recunoscători. Și sunt niște învingători, oricare ar fi finalul acestui război. Al acestui genocid, căci nu-i pot spune conflict militar, așa cum e el oficial denumit. Mi-au trecut pe sub ochi prea mulți copii ca să nu consider asta un genocid și o crimă împotriva umanității. 

C.C.: Cum e mobilizarea asta extraordinară? Dacă e, evident.

C.S.N.: Creează dependență. E dătătoare de adrenalină. E fantastic să știi că orice problemă ar apărea, în cinci minute găsești o rezolvare. Dacă nu în cercul tău apropiat, scrii pe Facebook în grupul Uniți pentru Ucraina și orice se rezolvă. Pentru mine, care sunt obișnuită să dureze zile sau luni întregi să rezolvăm situații sociale, lucrul ăsta a fost ceva fantastic.

C.C.: Ce dăm noi, ceilalți? Ce ne prisosește? Ce am da și la inundații, de exemplu? Dăm ce e nevoie? Dăm timp, dăm bani, haine? Detergent?

C.S.N.: Dăm fiecare ce putem, după cum sunt sistemele noastre de valori. Cei care apreciază o haină curată dau detergent. Cei ce au, dau bani. Cei ce sunt ei mai îngălați și mai murdărei dau haine rupte și pătate. 

C.C.: Cum primesc oamenii omenia, ajutorul?

Aș minți să spun că toți apreciază. Da, sunt și cazuri în care refugiații nu sunt mulțumiți, dar în marea lor majoritate sunt atât de recunoscători… Mulți nu mai au resurse să verbalizeze, dar vezi în ochii lor că mulțumesc și sunt recunoscători.

C.C.: S-a întâmplat să amestecați datoria cu inima în cazul refugiaților? S-a întâmplat să ziceți „azi îi iau pe oamenii ăștia la mine acasă”?

C.S.N.: Oh, da. Întâmplător am făcut un recensământ adhoc printre colegii mei și am descoperit că toți cei din linia întâi avem acasă câte o familie de refugiați. Iubitorii de căței aveau familii cu căței, cei cu copii aveau familii cu copii. Am încercat să ne convingem unii pe alții că e bine ce facem, deși deep down știam că nu e chiar ok…și că ar trebui să fim mai profi.

C.C.: Câți oameni au trecut prin mâinile voastre? 

C.S.N.: Câteva zeci de mii. 1400 prin centrele noastre de cazare și multe mii prin gară. La Romexpo, până azi, au venit 6000 de oameni după mâncare și scutece (n.r. datele sunt valabile pentru prima săptămână din aprilie).

C.C.: Cât durează o zi în situația asta nouă? 

C.S.N.: O zi obișnuită durează acum cam 14 ore, acum că s-au mai așezat apele. Dar turele de 24 de ore erau la ordinea zilei în primele zile ale lui martie. Colegii mei din centre au dormit zile la rând acolo, iar cei din gară în mașină. Pe Ana (n.r. Ana Maria Bran) am găsit-o dormind în mașină în parcarea de la gară de câteva ori…

C.C.: Ce e războiul pentru tine, acum?

C.S.N.: Cred că e cea mai mare crimă împotriva umanității pe care mi-a fost dat să o văd în viața mea. Sper să fie singura…

C.C.: Ce ai vrea să schimbi în discursul public/politic?

C.S.N.: Aș vrea mai multă transparență în comunicarea informațiilor și o mai bună centralizare. Aș vrea să se recunoască mai mult unde sunt limitele și unde e nevoie de ajutor. Aș vrea să depășim stadiul de „nu avem nevoie de nimic, avem de toate”; unii văd asta ca pe o dovadă de slăbiciune a statului, dar mie mi se pare că e o dovadă de maturitate politică. 

C.C.: Unde nu poți ajuta?

C.S.N.: NU pot ajuta cazurile de boli grave, de cancere… nu am avut, din fericire, nevoie de mult sistem medical în viața mea și îmi lipsesc conexiunile în acest domeniu. 

C.C.: Un manual al bunei purtări cu refugiatul

C.S.N.: Poartă-te natural, tratează-l ca pe un egal, nu aminti trauma războiului la fiecare pas.

C.C.: Scade/crește emoția vizavi de această cauză?

C.S.N.: Clar scade. La asta contribuie mult whataboutismul și propaganda. Oamenii au obosit, resursele s-au împuținat.

C.C.: Mesajul tău pentru oamenii care propovăduiesc propaganda „Dar pentru ai noștri ce faceți”?

C.S.N.: Facem ce putem cu resursele pe care le avem. Oricât de vulnerabil ar fi cetățeanul român sărac, măcar nu i-au distrus bombele casa.

ilustrație: Diana Blaga

interviul #1

*material din numărul 31 Capital Cultural