de Diana Marcu
Interviurile pe care le veți citi sunt realizate cu români pentru care ceasul și-a pierdut rostul, de la finele lui februarie 2022, de când războiul a trimis milioane de copii și femei în exod. Parte dintre ei au ajuns în România găsindu-și refugiu la Gara de Nord și la Romexpo. Aici, o instituție publică din subordinea Primăriei Capitalei a arătat ce înseamnă echipa și umanitatea. Pe cinci dintre oamenii echipei vă invit să îi cunoașteți în această serie de materiale. Sunt românii pe care nu îi vedeți la emisiunile de știri ori la dezbaterile zilnice. Nu-i auziți la radio și nici nu le zăriți chipul pe afișele electorale. Oamenii aceștia sunt echipă și nu au ceas. Doar inimă, ambiție și mâini. Sunt lângă noi.
Greutatea, durerea și mila nu prea ai timp să le simți; atunci când începi munca, singura preocupare este cum să rezolvi probleme sau să faci totul să meargă bine.
Cred că cel mai greu și mai impresionant moment pentru mine au fost trenurile cu refugiați care intrau în gară. Timp de cinci nopți, la ora 10, m-am dus la peronul unde trebuia să tragă trenul și așteptam. Toată lumea aștepta: poliție, SMURD, translatori, voluntari, echipe DGASMB etc. Deși era gălăgie în jurul meu, nu mai auzeam nimic și atunci vedeam locomotiva. La prima vedere o simplă locomotivă, dar care aducea vagoane pline cu oameni care au lăsat în urmă tot: casă, soț, tată, frate, oameni care s-au zbătut să prindă un loc într-un tren atât de lung încât ieșea din gară.
Acum începea cu adevărat munca mea, cei care erau în tranzit trebuiau ajutați să își cumpere bilete de tren sau de avion; altora trebuia să le găsești cazare și transport. Pe toți trebuia să îi hrănești, să le pregătești pachete pentru drum. Trecea timpul repede. Nu aveai timp să simți ceva până la următorul tren.
Cea mai mare satisfacție era când plecam la ora 1 și în sala de așteptare nu aveam decât oameni în tranzit care așteptau trenul. Asta însemna că mi-am făcut treaba bine. Faptul că reușeam să le rezolv problemele, îi hrăneam cu mâncare caldă, vedeam copiii cum se joacă liniștiți, oameni din sala de așteptare se împrieteneau și în cele câteva ore petrecute acolo vorbeau, povesteau, făceau planuri. Unii reveneau în gară pentru plecare după una-două nopți de cazare și îmi mulțumeau. Unii m-au sunat din Budapesta să îmi spună că au ajuns cu bine. Toate astea mă motivau, mă făceau să nu simt oboseala, frigul și nici cele 12 ore de muncă. În fiecare zi intrau în sala de așteptare 500 de oameni.
Un lucru care m-a impresionat a fost mobilizarea extraordinară a bucureștenilor ca să ajute refugiați. Deși DGASMB are trei puncte pentru colectarea donațiilor, oamenii au vrut să ajungă cât mai aproape de refugiați. Au venit în număr mare să doneze la gară și la Romexpo mâncare, produse de igienă, pături, pilote, perne și altele. Au ajutat ca voluntari la sortare haine, curățenie, cărat, amenajat.
Să fugi din Ucraina este un act disperat de a-ți salva viața, de a salva viața copiilor tăi, nu cred că este vreun refugiat care s-a despărțit ușor de casă și familie. Ce este mai greu acum începe. Dacă războiul ar înceta acum, sunt mulți care nu mai au unde să se întoarcă.
Dacă ar fi să schimb ceva în discursul politic? Da, aș vrea, da, aș vrea să devină mai hotărât, să genereze cât mai multe întrebări cu privire la exercitarea puterii unei țări. În primele două săptămâni de război veneam acasă și mă uitam la televizor până la 4 dimineața să văd ce se întâmplă. Au fost nopți în care am simțit furie. Nu fac politică și nici nu mă pricep la politică, dar nu am înțeles de ce toată lumea vorbește și nimeni nu îi ajută cu nimic. Stăm toți și ne uităm cum este bombardată Ucraina și comentăm, dar nu facem nimic. Am înțeles într-un final că există posibilitatea să înceapă al treilea război mondial dacă se intervine, dar tot nu mi se pare corect să sacrificăm o țară pentru restul. Sancțiunile impuse Rusiei s-au făcut greoi. Aici m-am simțit neputincioasă. Ce nu pot să fac? Nu pot să opresc războiul.
interviul #3
*material din numărul 31 Capital Cultural
