de Diana Marcu

Interviurile pe care le veți citi sunt realizate cu români pentru care ceasul și-a pierdut rostul, de la finele lui februarie 2022, de când războiul a trimis milioane de copii și femei în exod. Parte dintre ei au ajuns în România găsindu-și refugiu la Gara de Nord și la Romexpo. Aici, o instituție publică din subordinea Primăriei Capitalei a arătat ce înseamnă echipa și umanitatea. Pe cinci dintre oamenii echipei vă invit să îi cunoașteți în această serie de materiale. Sunt românii pe care nu îi vedeți la emisiunile de știri ori la dezbaterile zilnice. Nu-i auziți la radio și nici nu le zăriți chipul pe afișele electorale. Oamenii aceștia sunt echipă și nu au ceas. Doar inimă, ambiție și mâini. Sunt lângă noi.

Mihai Iacoboaia este șef Servicii Urgențe Sociale

Capital Cultural: Ce a fost cel mai greu zilele astea?

Mihai Iacoboaia: Totul, a fost ca și când ai intrat în întuneric încercând să faci lumină, dar ne-a ieșit. Aș menționa bariera de comunicare, lipsa contactului direct care a îngreunat stabilirea unui nivel de înțelegere social/psihologic, prioritizarea și rezolvarea cerințelor.

C.C.: Ce a fost cel mai dureros/cumplit?

M.I.: Conștientizarea realității din Ucraina, războiul, în momentul în care o persoană din sala de așteptare vorbea la telefon (pe speaker) cu o prietenă rămasă în adăpost/zona de război, iar pe fundal se auzeau bombardamentele, spunându-i că a rămas fără locuință. 

C.C.: Cum sunt nopțile tale din Gară, dar și nopțile de acasă? Cu spaime și coșmaruri?

M.I.: Primele nopți din Gara de Nord au fost grele, reci și obositoare, cu un flux continuu de persoane, fără să îți mai dai seama când au trecut 24/48 de ore de când organizezi/administrezi 3-4 săli (300-500/persoane), cazări, transport și/sau hrană (și alte produse necesare în special mamelor cu copii). Ultimele nopți sunt mai liniștite, cu un tranzit de scurtă durată și un flux descrescător, dar cu același impact emoțional din prima zi.

C.C.: Ce te încarcă și ce te face să zici că și azi e o zi?

M.I.: Chipurile tuturor persoanelor care măcar pentru câteva ore se relaxează la gândul că se vor putea odihni, în liniște, fără să audă sunetul înfricoșător al sistemelor antiaeriene, bombardamentele sau altele asemenea apărute peste noapte. Zâmbetul unei mamici pe un chip transfigurat de teamă și neliniște în momentul în care îi spui că ai reușit să îi găsești un bilet spre destinația dorită.

C.C.: Ce e acum empatia pentru tine? Nu ceea ce auzi la oamenii de la TV?

M.I.: Empatia a ajuns la cote maxime, dar se schimbă în funcție de fiecare persoană pe care o ai în față, un copil zâmbind cu lacrimi pe față îți schimbă orice percepție despre ceea ce înseamnă sau cum se manifestă empatia. 

C.C.: Ce te-a emoționat și a trecut cu adevărat barierele de protecție?

M.I.: După ce s-a introdus legea marțială în Ucraina, iar bărbaților li s-a interzis ieșirea din țară, imaginea tuturor femeilor care au fugit cu copiii și doar o sacoșă sau un troller. Puterea lor de a merge mai departe, speranța de a fi din nou o familie (reunită) și gândul la un trai liniștit. 

C.C.: Cum sunt oamenii numiți generic „refugiați” de către noi, ceilalți?

M.I.: Oameni frumoși. Voluntarii și translatorii cu care am lucrat în toată perioada aceasta nu le pun etichete sau titluri, îi numesc pur și simplu persoane, grup sau familii, după caz. 

C.C.: Cum e mobilizarea asta extraordinară?

M.I.: Nu cred că există un singur cuvânt care să cuprindă o descriere exactă, dar încerc EXEMPLARĂ. Voluntari, translatori, donatori care ne-au ajutat foarte mult și împreună am putut oferi sprijinul de care fiecare persoană a avut nevoie. 

C.C.: Ce dăm noi, ceilalți? Ce ne prisosește?…

M.I.: Sprijin și înțelegere. Un umăr pe care cineva își poate odihni capul ori gândul.

C.C.: Ce am da și la inundații, de exemplu? Dăm ce e nevoie? Dăm timp, bani, haine? Detergent?

M.I.: Orice formă de ajutor este bine venită. Întotdeauna există cineva care se va bucura de cel mai mic și puțin însemnat lucru oferit din inimă.

C.C.: Cum primesc oamenii omenia/ajutorul?

M.I.: Depinde foarte mult de persoanele cărora le oferim, sunt persoane care primesc cu demnitate și persoane cărora le este jenă să ceară și îți mulțumesc cu sinceritate și pentru un pahar cu apă.

C.C.: Ce vi se spune? Ce vă face să ziceți „azi îi iau pe oamenii ăștia acasă la mine/la ai mei”? S-a întâmplat asta: să amestecați datoria cu inima în cazul refugiaților?

M.I.: Sigur, ca în orice activitate, vrei, nu vrei, atribuțiile de serviciu se întrepătrund cu partea emoțională, inima fiecăruia dintre noi. Este aproape imposibil să îți păstrezi inima într-o cutie.

C.C.: Câți au trecut prin mâinile voastre?

M.I.: Este greu de specificat. Fiind un centru de tranzit unde totul este dinamic aproximez 1500 de persoane/zi. De exemplu, într-o singură zi am avut un tren, cursă specială, cu 1049 de persoane și altul cu 500, pe lângă trenurile regulate.

C.C.: Cât durează o zi în situația asta nouă? De exemplu, nu ați mai ajuns acasă de X ore pentru că…

M.I.: O zi de muncă durează minim 12 ore și poate să continue până la 24 de ore, în funcție de solicitările pe care le primim. Am avut și situații în care am lucrat 40-42 de ore cu o pauză de odihnă de doar 3 ore, de cele mai multe ori în mașina personală.

C.C.: Ce e războiul sau fuga din Ucraina pentru tine, acum?

M.I.: O ieșire din zona de confort, obligativitatea de a renunța la normalitate și conștientizarea că într-o zi, întreaga ta viață se poate rezuma la un singur troller.

C.C.: Ce ai vrea să schimbi în discursul public/politic?

M.I.: Nu cred că discursul politic are o mare influență în această situație, ci faptele în sine, indiferent de direcția din care vin, important este să ajungă la acele inimi frânte. 

C.C.: Unde nu poți ajuta?

M.I.: Ne jucăm cu un copil și mângâiem un cățel sau o pisică, le furăm un zâmbet, dar este foarte greu să le ridicăm durerea pierderii persoanelor dragi.

C.C.: Un manual al bunei purtări cu refugiații.

M.I.: Nu există o „procedură emoțională”, dar educația și bunele maniere ale fiecăruia dintre noi contribuie la ceea ce înseamnă bună purtare.

C.C.: Scade/crește emoția vizavi de această cauză?

M.I.: Depinde de fiecare caz/persoană cu care interacționăm, de la oră la oră se poate schimba fluctuația emoției, dar de cele mai multe ori este în creștere.

C.C.: Mesajul tău pentru oamenii care propovăduiesc propaganda: „Dar pentru ai noștri ce faceți?”

M.I.: Serviciile sociale oferite de Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București nu sunt sistate, în continuare oferim sprijin persoanelor vulnerabile de pe raza municipiului București, prin centrele înființate la nivelul instituției, cantine sociale, spălătorii sociale, centre de cazare pentru persoane adulte fără adăpost, supă comunitară. Un mic gest valorează mai mult decât o mie de vorbe. Să știți că oamenii ăștia, ucraineni, ne seamănă, cu bune și rele. Sunt oameni care pe 23 februarie s-au culcat liniștiți și au fost treziți dimineața de alarme și bombe. Ne puteți ajuta să îi ajutăm.

interviul #2

*material din numărul 31 Capital Cultural