E loc comun să spui despre Soljenițîn că se înscrie în marea tradiție a literaturii ruse clasice și că nu face altceva decât să preia de la Gogol, Dostoievski sau Cehov o știintă a scriiturii pe care această cultură a rafinat-o. Dar o mare cultură este un ansamblu de voci cu ambitusuri diferite, în care tonalităţile acute sau baritonale se susţin reciproc. În acest concert fiecare este distinct, unic şi esenţial.

Ce îl particularizează pe Soljenițîn? Un prim răspuns evident este legat de rolul de reactiv pe care l-a avut în developarea imaginii comunismului într-un occident în care o parte influentă a intelectulității părea definitiv câștigată de partea comunismului. Scriitorul rus este cel care a reușit să transmute această opinie după ce, înaintea lui, Czeslaw Milos (un alt laureat al premuilui Nobel), spre exemplu, a fost blamat pentru poziția sa critică față de totalitatismul comunist. Aici, cei mai mulți invocă Arhipelagul Gulag, carte care a făcut istorie, dar care chiar este o carte de istorie, căci sunt adunate acolo mărturii și acte care documentează modul în care a fost construit și a funcționat sistemul de exterminare sovietic. Se uită, însă, că premiul Nobel i-a fost acordat cu câțiva ani înainte ca această lucrare să fie publicată.

Așadar, despre literatura lui vreau să vorbesc, despre ceea ce cred eu că sunt punctele de convergență, centrii în jurul cărora gravitează proza sa. Fie că este vorba de romane sau povestiri, găsim aceleași figuri, umbre și cadre, uneori dominante și tușate apăsat, alteori doar intuite, camuflate în fundal. Această aparentă imobilitate tematică este rezultatul firesc al biografismului transpus în literatură. Opera sa, pusă cap la cap, recompune o istorie personală, reface traseul individului Soljenițîn în spațiul concentrațional sovietic. Și, așa cum evadarea, traseul alternativ, nu sunt posibile într-un asemenea univers, nici personajele sale nu reușesc să se plaseze în afara acestuia. Soljenițîn și-a atras personajele în lumea sa, le-a împrumutat momente din viața pe care a trăit-o. Denisovici („O zi din viața lui Ivan Denisovici”), Kostoglotov („Pavilionul canceroșilor”) sau Nerzhin („Primul cerc”), alter-egouri ale scriitorului, evoluează în singura lume cunoscută de autor. De aici realismul acut care amprentează scrisul său. Nimic în afara unei realități cinice, tăioase și absolut veridică. Operele sale au mai degrabă caracterul unui instantaneu fotografic decât al unei derulări filmice. El se desfășoară într-un interval limitat de timp: câteva ore în cazul nuvelelor Incident în gara Kocetovka și O zi din viața lui Ivan Denisovici, trei zile în cazul Primului cerc. Spațiul și timpul creează împreună o realitate închistată, îngustă, claustrofobă.

Dar aici, în această lume dominată de lagăr, denunțuri, gardieni, ierarhii apăsătoare și birocrație oarbă, Soljenițîn plasează, de fiecare dată, individul moral. Autorul rus este profund umanist, căci nu renunță la convingerea că moralitatea poate fi suspendată, poate fi suprimată temporar, dar nu poate dispărea definitiv niciodată. Evacuată din spațiul public, ea se refugiază în privat, în gesturile mărunte, aparent discrete, dar care capătă noi dimensiuni în acel context. Ziua lui Ivan Denisovici este o zi fericită și pentru că deținutul nu a abandonat actul moral sau simțul datoriei. Niciunul dintre personajele centrale ale lui Soljenițîn nu renunță la această latură. Eventualul balans etic pe care îl trăiesc personajele nu ajunge să le dezechilibreze, ele reușesc să se redreseze și să evalueze corect situațiile în care se află. Matriona, Kostoglotov, Zotov (Incident în gara Kocetovka) și ceilalți nu au anvergura eroilor și nici chemarea martiriului (poate, cu excepția personajelor din Primul cerc). Ei nu fac gesturi radicale, ultimative, din contră, au aerul resemnat al celor care știu că alții iau hotărârile în locul lor sau, cum este cazul celui din urmă, se simt atașați de statul sovietic.

Hanna Arendt vorbește de banalitatea răului în legătură cu figurile nazismului. Cred că autorul rus descrie în literatura sa banalitatea binelui. Personajele sale devin reflecții inversate ale criminalilor regimurilor totalitare. Ultimii comit fapte incalificabile cu naturaleţea cu care îşi cultivă viaţa de familie şi întreţin o confortabilă stare de oameni de lume. Ei trăiesc într-un spaţiu aseptic pe care îl contaminează cu răul pe care îl secretă prin natura lor. La Soljeniţîn, lucrurile sunt răsturnate. Eroii săi cunosc sau au cunoscut închisoarea, boala şi sărăcia, ei populează o lume-lagăr care i-a încorporat, numerotat şi al cărei scop este să macine individul. Răului generalizat i se răspunde însă, paradoxal, cu bunătatea firească a celui care pare că nu este capabil să îşi recunoască propriul interes. Ei acţionează aparent, cu naivitate, fără a face paradă, fără să ţină discursuri sau să dea lecţii. Nu ţin să-şi demonstreze superioritatea: banalitatea binelui nu poate fi afirmată fără discreţia moralităţii.

În aceasta constă umanismul operei lui Soljeniţîn: în credinţa că bunătatea este cea care ne salvează, indiferent de vremurile pe care le trăim. Asemenea povestirii biblice a Sodomei în care Dumnezeu promite lui Avram că va cruţa oraşul, în cazul în care se găsesc zece oameni buni, lumea brutală în care a trăit autorul rus poate fi salvată în aceleşi fel. Nu întâmplător, povestirea Casa Matrionei, al cărei titlu inițial, înainte de publicare, a fost Fără omul bun nu exista sat care să dăinuie, este despre „omul bun din proverbul care spune că fără un astfel de om nu exista sat care să dăinuie. Și nici oraș. Și nici întregul nostru pământ.”

de Marian Coman

 foto: GAMMA