Scrisoare pentru Poetă

In memoriam Ileana Marinescu (5.03.1951 – 20.01.2023)

Dragă Ileana,

De la tine am învățat că Poezia și Felina sunt ființe-sinonime. Sau, cel puțin, avataruri una pentru cealaltă. Tu le-ai crescut împreună în carnea spiritului tău, iar eu le văd, acum, atât de limpede similaritățile: frumusețea lor doare; au gheare absconse care ies brutal și imprevizibil, dintre diafane pernuțe de catifea; ambele mușcă și se joacă înfigând colți sângerânzi în Viața cea adevărată. Felina devine Poezie, ori de câte ori i se dilată pupilele. Ori de câte ori te îngenunchează cu expresii de Sfinx. Ori de câte ori te ignoră suveran. Și Poezia devine Felină, mai ales când stă la pândă. Și m-am întrebat, în legătură cu asta, dacă Pânda nu e o stare meta-fizică în sine? Tot ce concentrează ea – încordarea elastică, tensiunea paroxistică, încremenirea în clipă – nu poate avea nimic de-a face cu o așteptare obișnuită, nu-i așa? Sensul Pândei nu e nici viața, nici moartea; sensul Pândei palpită frenetic și mut în falia aceea imponderabilă dintre viață și moarte.

Cam așa stau lucrurile cu Poezia&Felina: odată ce le-ai simțit răsuflarea în față, te subjugă iremediabil. Tu, Poeta mea dragă, mereu protagonistă a iubirilor exclusive, trăiești cu ele într-o dulce și sfâșietoare captivitate. Uneori, m-ai primit și pe mine aici. Și am tăcut. Tot de la tine am învățat, Ileana mea, cum să mă repatriez nu doar cu mintea, ci și cu sufletul în Elada eternă: cea a lui Homer, a lui Platon, a lui Xenophon, a lui Socrate sau Aristotel, a lui Pericle, dar și cea a zeilor, a eroilor și a efebilor, a iubiților bărbați. Grecia profundă și atemporală a crescut în tine ca un pom nu al vieții, ci al poemelor vii, din seva căruia au țâșnit recesive amoruri. În momentele tale bune, când vorbești despre creație și rostești Logos spermatikos, tare, clar și cu evlavie pentru sonoritatea accentelor eline, eu plec de la tine sărind într-un picior, cu un surâs larg pe chip, fascinată de contrastul dintre capotul de finet cu floricele și ipostaza ta declamatorie. Încerc să silabisesc și eu, după tine, dar nu-mi ies nicicum t-ul și s-ul cu limba între dinți. Ileana dragă, mai există oare cineva pe lumea asta care, vorbind despre Leonidas sau Thermopylae și încercând să întrupeze un gând în elina cea de toate amiezele, să fie înecat de suspine? E puțin caraghios că nu reușești niciodată, de emoție, să duci enunțul până la capăt, dar tocmai micile tale sincope discursive m-au făcut să înțeleg că există, printre noi, ființe aproape neverosimil de incandescente, așa cum ești și tu, Ileana mea; tu, cu rugul tău interior în care dogorești și plângi Idei.

Tot sporovăind noi despre marile treceri, am dedus că Poezie și Moarte sunt antonime totale, deși au similitudini înșelătoare: șase litere, a doua și ultima identice; a doua și-a treia, vocale – oe, oa – miez de incantație; când, de fapt, noi două știm, hiatul din Poezie sfidează diftongul din moarte; pentru că așa e viața Poeților, uneori: un somnambulic mers peste prăpăstii. Ileana dragă, Poeții adevărați înaintează felinic pe sârma întinsă deasupra unui abis, fără coardă de siguranță. Și tot ei știu cel mai bine cum să nu moară; doar se prefac nemișcați și levitează printre Quasari. Știm și asta: Poeziei i s-au dedicat crestomații, iar Morții, tratate. Îmi amintesc de cel al lui Jankelevich, despre care ți-am vorbit, încântată, iar tu, Ileana, mi-ai tăiat tot elanul, rostind alb și neresentimentar, în timp ce rupeai codițe de pătrunjel: „Mai dă-l în paștele mă-sii! A murit el și s-a întors din lumea de dincolo?! Știe el ce înseamnă să mori?!” Apoi ai deschis geamul și ai trimis, cu infinită grijă pentru Viață, la reintegrare, cum mereu spui, micile resturi vegetale. Draga mea, nimeni n-ar ști mai bine decât tine să se lase mâncată de lei și să facă reverențe înlăcrimate în fața codițelor de pătrunjel. Și cât te iubesc eu pentru toate astea! Mă mai înveți, când ai chef, chestii despre Universul cel Singur Știut. Dar nu oricum, pentru că numai tu ai putea mixa magistral, ca un super abil DJ cosmic, Timpul Planck cu Upanișadele sau Bosonul Higgs cu tehnicalitatea simfoniilor lui Anton Bruckner. Mi-e mai limpede ca oricând că nimeni nu e ca tine (tu m-ai învățat chiar și propoziția asta; repetându-mi-o uneori la plecare, alteori la venire, ca pe o formulă ritualică, univocă și exclusivă, așa cum a crescut, în timp, legătura noastră).

Grupaj haiku-uri din volumul: O mie și una de lumi, Editura Eikon, 2022

Cu iubire&prețuire,

Minodora Sălcudean

[1] Prefață la volumul Ileana Marinescu, Poeme, Editura Agnos, Sibiu, 2019.