Una dintre cele mai valoroase voci ale jazzului românesc, Teodora Brody-Enache, a primit distincția Musician of the Year, pentru trei ani la rând (2018, 2019, 2020), la Jazz Awards Gala. Ajunsă la maturitatea deplină a unei cariere muzicale impresionante, artista româncă trăiește actualmente în Germania, unde derulează proiecte inovative, precum spiritul ei amplu, eclectic și fluid. Cine ar spune, ascultându-i piesele, că e absolventă de matematică? Sau că, în urmă cu aproape trei decenii, a renunțat la tot ce avea pentru muzică? Vă invit să citiți acest dialog, lăsând să curgă pe fundal muzica înalt vibrantă a artistei Teodora Brody-Enache.
Cum s-au împăcat, de-a lungul timpului, o minte de matematiciană cu un spirit de artistă? Îmi imaginez că un astfel de dualism al rigorii (impuse de formația realistă), pe de o parte, și al libertății (alimentate de înclinația idealistă), pe de altă parte, a generat tensiuni inerente, conflicte interioare, căutări, poate rătăciri. În ce stadiu al „călătoriei” (o metaforă pe care adesea o folosești) te afli?
Teodora Brody-Enache: La început, mă simțeam „condusă” de două forțe diferite, uneori chiar acaparată, neștiind mulți ani cum să le armonizez. Era mare haos în miezul ființei mele, ceea ce îmi pricinuia uneori panică, uneori dezechilibru, alteori suferință. După niște ani buni, știu nu că am doi șefi, rațiunea și pasiunea, ci doi subalterni, pe care îi ghidez după necesități.
Un artist are mare nevoie de rigoare, de structură, de procesare, foarte utile în procesul explorării și învățării. Eu am fost tot timpul deschisă să învăț, să o iau pe drumuri nebătătorite. Dar un artist are și mare nevoie să știe să își deschidă aripile mari, să zboare și să își întrețină astfel flacăra.
Aici sunt, în această etapă: pe de o parte, încep să îmi cunosc din ce în ce mai bine mașinăria, să știu cam care sunt butoanele și unde duc; pe de altă parte, în procesul pur artistic, știu că doar abandonându-mă în fața acestui mare mister care ne înconjoară, doar așa se pogoară harul. Vorbesc de un abandon pe care încerc să îl învăț, să îl deprind și să îl caut cu ardoare, și fără de care actul artistic nu are loc.
Vorbești, la un moment dat, pe scena TEDx de la Cluj, despre pasiunea nebună și despre ura față de jazz care ți-au acaparat întreaga ființă și te-au condus printr-un labirint interior teribil de fluctuant. Se pare că acum, în cariera ta, jazz-ul a devenit grundul fertil pentru combinații muzicale îndrăznețe și originale, de la folclor arhaic, la muzica clasică. Ne povestești puțin despre curajul de a inova în muzică? Știu că-ți place Led Zeppelin. Cu rock-ul întrevezi vreun proiect muzical?
Teodora Brody-Enache: Da, jazz-ul a avut un mare rol în Călătoria mea. A fost săritura de pe o trambulină înaltă spre un necunoscut pentru care pasiunea mă ardea pe dinauntru. Această pasiune m-a ajutat să trec de toate piedicile. O întâlnire în care am trecut prin toate etapele: pasiune arzătoare, dependență, ură, echilibru și apoi armonizare. Acum este partenerul meu în aceste călătorii; îl numesc, dacă vrei, vehiculul meu nărăvaș cu care culeg lumi și le aduc pe scenă.
În anii studenției, am ascultat multe genuri muzicale. L-am adorat și încă îl ador pe Freddie Mercury; am fost fascinată de Pink Floyd, de Janis Joplin și de mulți alții. Însă astăzi, gustul meu muzical s-a rafinat tot mai mult, simt ca merg pe un drum în care caut vibrație înaltă, nu din curiozitate intelectuală, ci din nevoia de lumină.
Ești prima artistă care a conectat jazz-ul cu rădăcinile noastre identitar-comunitare. I-ai încurajat și pe alți artiști să se întoarcă spre legăturile arhaice și tradiționale cu strămoșii lor. Așa s-a născut etno-jazz-ul, privit la început cu rezerve sau chiar critic, după cum chiar tu povestești, pentru ca apoi să fie îmbrățișat cu entuziasm. Astfel, Doina, cea mai adâncă și mai tragică expresie a sufletului românesc, a intrat în circuitul internațional al muzicii valoroase. Există vreo reacție a publicului străin care te-a emoționat mai mult decât altele?
Teodora Brody-Enache: Nu, nu sunt prima artistă care a fost inspirată de tezaurul nostru muzical. Mari muzicieni – George Enescu, Béla Bartók, Aura Urziceanu – au simțit acest filon și s-au lasat ghidați de această inspirație autentică. Eu am adus Doina pe scena de jazz cu curaj și iubire. Nu ca să inventez un curent nou, ci pentru că obișnuiesc să aduc pe scenă tot ceea ce iubesc și atunci tocmai descoperisem Doina. Așa că am început să o cânt în toate concertele de jazz.
Publicul străin este fascinat de Doinele noastre. Chiar dacă nu înțeleg cuvintele, simt bogația sufletului românesc, a energiei lui colosale izvorâtă din suferință și alchimizată prin cântec. Le pătrunde în acea zona incontrolabilă a emoționalului și fiecare o traiește în felul lui, rezonând cu propriul suflet. Este un proces de catharsis, așa îl percep eu și pe scenă, și în sală.
Mi se pare că interpretarea fără cuvinte este eliberatoare și că aduce un omagiu complexității ritmurilor instrumentale, a vocii, în incredibila ei glisare de jos în sus și invers, deci muzicii în esență, fără a mai privilegia doar înțelesul rostirii. Necuvintele tale ce exprimă?
Teodora Brody-Enache: Ce frumos spus! Necuvintele mele arată cât de fragili suntem în fața acestui imens mister. Pentru mine, cuvintele fixează o stare, o poveste și mă obligă să „trăiesc” aceeași traiectorie.
Ori muzica poate crea niște momente absolut unice de transfigurare, care nu pot fi definite, nu poți pune etichete. Cu cât te arunci în gol, neașteptând ceva anume, cu atât poți să zbori mai sus. De multe ori mi se întâmpla, când cântam textele clasice de jazz, să intru într-o poveste deja scrisă, uneori sad, alteori happy, dar eu simțeam în acea clipă cu totul invers și nu mă puteam deloc concentra pe cuvinte. Simțirea mea curgea liber în altă direcție, astfel că improvizația a devenit la mine o mare salvare.
Astăzi, folosesc tot mai mult necuvintele și mă simt tare fericită folosind acest limbaj al inimii, care este spontan și intim legat de ființa mea.
Eu percep piesele tale și ca pe niște poeme muzicale dedicate frumuseții lumii, diversității și unității ei, totodată. Îmi vine în minte, iată, Maya Angelou, o poetă atât de curajoasă, care a inspirat și continuă să inspire mulți oameni și artiști, cu viziunea ei incluzivă și empatică asupra lumii. Crezi că un creator, dincolo de arta sa, ar trebui să fie și un pledant neobosit pentru valorile luminoase și numinoase ale umanității?
Teodora Brody-Enache: Arta are rolul de a transfigura viața. Altfel spus, de a aminti sufletelor că nu trebuie doar să supraviețuim pe acest pământ, că nu suntem doar carne, ci că avem un suflet și cu cât îl hrănim cu ceea ce este înalt, cu atât putem fi mai fericiți și mai recunoscători. Și mai împliniți.
Unii artiști sunt adevărați misionari, reușind, dincolo de arta lor, să pledeze pentru adevăruri care contează enorm. Maya este unul dintre ei. Alții, transmit direct publicului, în mod implicit prin arta lor, mesaje de lumină, nefiind nevoie de cuvinte și de altfel de pledoarii. O lucrare a lui Michelangelo, de exemplu, te teleportează direct în lumea îngerilor, fără niciun discurs adiacent. E suficient să privești și să simți.
Nu cred că sunt reguli. În artă și artiști, harul se pogoară în forme foarte neobișnuite și diverse.
„Sound of the Root”, albumul din 2019, te consacră drept o artistă complexă și un spirit cultural atașat, deopotrivă, de românitate și universalitate. Colaborările tale artistice reflectă aceeași deschidere dinspre identitate spre alteritate, dinspre noi spre ceilalți, cu generozitate. Cum te raportezi la Anno Domini 2020, atât de dificil pentru noi toți? Ai speranțe pentru lumea artistică atât de greu încercată? Tu ce mai plănuiești?
Teodora Brody-Enache: Îmi place să unesc lumi în mesajul meu artistic. Mai cred că, în actul artistic, avem un zbor în zbor, adică un zbor interior și un zbor exterior, care este și vizibil.
Zborul interior mi se pare cel mai important, pentru că vine din spirit. Un spirit puternic, duce la un mesaj artistic puternic. De-a lungul timpului, aproape toți marii artiști au avut perioade de mari lipsuri, suferințe, greutăți, care le-au întărit mesajul artistic.
Carnea uneori suferă, ceea ce, de cele mai multe ori, duce la purificarea și fortificarea spiritului. Nu este ușor de spus, dar există mari suferințe în lume, de care știm sau nu știm, individuale sau colective, însă credința și speranța nu trebuie să moară, orice ar fi. Să avem credință și speranță că va veni curând o zi mai bună, în care valorile spirituale își vor găsi loc în viețile noastre. Sunt convinsă că, din această încercare (pandemia, n.n., M.S.), avem șansa să ieșim mai buni și mai înțelepți; și că asta se va întâmpla foarte curând.
În ceea ce mă privește, planurile mele muzicale sunt foarte mult legate de piața internațională. Avem proiecte frumoase și interesante, în toată Europa, cu precădere în Germania și Spania, la care lucrăm intens. Pregătim și lansarea noului disc, iar mai multe detalii puteți găsi pe pagina mea de Facebook sau pe site-ul meu.
Mesajul tău, al artei tale, este deja binecunoscut celor care te urmăresc. De câte ori mă gândesc la el am în minte imaginea unei păduri seculare în care fiecare arbore pare o unitate distinctă, însă sub pământ, rădăcinile lor se unesc, se întrepătrund, reflectă o consubstanțialitate deși invizibilă, atât de reală și de puternică. E modul în care vezi tu umanitatea. Și, totuși, mai mult ca oricând trăim divizați. Un gând pentru 2021?
Teodora Brody-Enache: Ce frumos, mulțumesc! Mi se pare minunat acest gând. De multe ori am gândit că în spatele sunetului este de fapt esența. Că în pădurea ta, acolo unde se întâlnesc rădăcinile, acolo este adevarata viață a noastră.
În miezul lucrurilor, nu suntem divizați; la suprafața lor poate părem așa; asta generează frica, percepțiile celor din jurul nostru, faptul că suntem obișnuiți să gândim în pattern-uri, în formule standardizate; e ceea ce ni se insuflă, astăzi, mai mult ca oricând… De aici simt eu că vine divizarea.
Aș vrea să pictez această pădure de care vorbești, și pământul transparent, să se vadă ce frumos suntem uniți și ce legături puternice ne leagă.
Iată gândul meu pentru acest nou an: să simțim pentru o clipă câtă unitate există între noi toți și cum fiecare reprezentăm un fir legat de ceilalți, o lumină conectată cu ceilalți, ei înșiși alte lumini.
Mulțumesc frumos, a fost un interviu foarte inspirant, mi-a plăcut mult să răspund!
foto: Alex Gâlmeanu
articol publicat în Capital Cultural nr. 25
