Un soare de după-amiază se arată obosit pe stradă. Umbra clădirilor vechi și înalte, în mare parte cu fațade în stil neoclasic, lasă să pătrundă în oameni o răceală care le grăbește pașii. Cu aparatul foto la vedere și mâinile împreunate, doi tineri roagă un trecător să le pună dragostea într-o fotografie. Tribunei numărul 13. Mă gândesc la ea/Non-stop.

În fața mea, zâmbetul îndrăgostiților. În spatele lor, un spațiu comercial părăsit, cu geamuri sparte. Praful acoperă goliciunea vitrinei dărăpănate și mâzgâliturile trecătorilor zgârâiate pe ușă, pe sticlă… Trecerea timpului a șters orice urmă de culoare. Doar gunoaiele din geam mai au ceva din culoarea neglijentei firi contemporane. E semn că locul este vizitat de ființe vii, nu doar de stafiile unor iubiri trecute.

Un loc ideal pentru abandon

Dacă pornești într-un demers experimental și întrebi trecătorii despre autorul inscripției de pe strada Tribunei, o să te surprindă setea de povești a oamenilor. S-ar putea să ți se spună despre un proprietar al unui magazin, care a trăit o poveste de dragoste nefericită sau despre un îndrăgostit poznaș, care a găsit întâmplător un magazin non-stop și, ferit de ochii lumii, și-a pus sentimentele pe fațadă. Poate Ea va vedea, va recunoaște scrisul…

Foarte puțini știu că, de fapt, inscripția este o intervenție planificată în spațiul public al unui artist bucureștean. Și când vorbesc despre planificare, revăd cu ochii minții tânărul artist, care, după o plimbare îndelungată pe străzile lăturalnice ale Sibiului, găsește un magazin părăsit. Un loc ideal pentru abandon. Cu litere caligrafice, artistul încearcă să se debaraseaze de una dintre pornirile sale afective. O scrie pe lemn, în alb și negru, la picioarele trecutului, în privirile trecătorilor.

Cei doi din spatele inscripției

Ea, destinatara mesajului de dragoste, fusese cândva o ființă, o fată dintr-o filă de dragoste efemeră. Peste ani, a devenit doar o amintire despre o perioadă din viața artistului, un fel de portal spre un dialog cu sine însuși. Și cum mesajul fusese oferit străzii, Ea a devenit oricine, orice imagine caldă care sălășluiește în mintea cuiva care tocmai încetinește pasul pe strada Tribunei.

El, din povestea afectivă, se numește Mircea Nicolae (sau Ionuț Cioană, pe numele său real). Mircea povestește într-un interviu mai vechi, într-un fel de a spune foarte plastic că, la un moment dat în viața sa, s-a simțit forțat să iasă din casă, sfârșind prin a ajunge în spațiul public, unde a încercat să lase neliniștile pe care nu mai putea să le păstreze în sine. Prima lui dragoste a fost cuvântul scris, zice el. Apoi, toate au venit din aceasta și în timp, l-au dus spre urbanism și arte vizuale.

Număratele intervenții artistice

Proiectul 100 de intervenții a început în 2007 și includea variate manifestări artistice, de la inscripții stradale, la instalații și reprezentații în spații publice. Pe undeva, niște frunze măturate în formă de arc (55), altundeva, hainele iubitei aranjate în vitrina unui magazin părasit, pe ușa căruia scrie ”închis” (60 Calea Victoriei). Au fost și intervenții eșuate din cauza paznicilor care l-au prins în ”flagrant”, fiind nevoit să plece. A lăsat doar un text abia vizibil, scris cu cretă pe o patiserie abandonată – „Sufletul meu este mort” (57). Au fost și decizii de a face nimic (47).

Mă gândesc la Ea/Non-stop este intervenția cu numărul 42 și cea mai populară, alături de Hainele iubitei. Așa cum îmi spune Mircea, „pentru că i-a supraviețuit, a avut un impact mai mare la publicul larg, ceea ce nu s-a întâmplat cu celelalte gesturi din restul proiectului”.

Gesturi liberatoare

„În general, obiectele vechi, prăfuite, locurile părăsite, casele abandonate, pot fi privite și ca niște sculpturi decorative. Ele au frumusețea lor, care nu aparține nimănui, poate nici privitorului. Acesta e cumva fundalul intervențiilor mele, o anume stare de liniște pe care o dau ruinele, pentru că anulează timpul și oamenii. Desigur că lumea vede textul și rămâne la text. dar ambianța, contextul, fațada care era deja acolo e cel puțin la fel de importantă. Dacă aș fi scris cu vopsea într-un Mall, n-ar fi avut deloc același conținut și n-ar fi transmis același mesaj”, ne împărtășește Mircea. „Intervenția a fost mai mult un gest terapeutic. Intenția mea în tot proiectul a fost să fac gesturi care să aibă semnificație puternică pentru mine, comunicabilă și celorlați, care să reziste o clipă.”

Întrebat dacă s-a gândit cât va rezista inscripția de pe strada Tribunei, Mircea răspunde că și-a asumat de la început dispariția tuturor lucrurilor făcute. Intervenția sa a fost gândită ca un gest perisabil și dintr-o întâmplare, e singura care a supraviețuit din tot proiectul, finalizat în 2009.

Lirismul locului abandonat – în grija trecătorilor

Mircea Nicolae a vizitat din nou strada Tribunei anul trecut, dar nu pentru a retușa ceva. Cel mai probabil a revenit pentru a resimți acea bucurie a artistului de a fi prezent în afara sinelui, bucurie prilejuită de orice act de creație într-un spațiu public. Gestul lui artistic nu-i mai aparține demult. Acum e al sibienilor, care pot face ce cred ei de cuviință – să-l acopere cu gunoaie și uitare sau să-i poarte de grijă.

photo credit – Cornel Moșneag

[for English translation, click here]