Nu-mi place iarna și fug cît pot de frig. De-ar fi după mine, ar ninge vreo trei zile pe an. Preferabil de Crăciun, cînd străzile orașelor, acoperite de zăpadă, sînt parcă mai prietenoase cu oamenii care trăiesc într-un ritm mai tihnit și nu mai aleargă de colo colo. Dacă ar trebui să aleg între munte și mare, aleg fără ezitare marea. Nu visez să escaladez munți și nu mă număr printre cei care sînt fascinați de înălțimi inaccesibile. Îmi place înțelesul expresiei: ”a răsturna munții”, dar, la propriu, urc pînă unde există drum, admir de jos vîrfurile impunătoare și, de obicei, nu mă aventurez mai departe decît mă poate duce mașina.
Vara era pe sfîrșite; lumina era blîndă, iar soarele nu-și pierduse de tot puterea. Eram la Sinaia și dimineața, de la fereastra pensiunii unde eram cazată, vedeam munții învăluiți misterios în ceață. Pe la amiază orizontul devenea limpede și aerul tare te îmbia la plimbări interminabile. Cînd voiam să iau o pauză, mergeam în parc și citeam. Știam că la munte vremea e schimbătoare și alegeam mereu o bancă la adăpostul unui arbore cu coroana deasă ca să evit stropii timizi de ploaie care apăreau adesea din senin. Nici acum nu știu să spun de ce am pus în bagaj tocmai cartea aceea. Poate pentru că se numește ”Cei opt munți” și mi s-a părut că s-ar potrivi să o citesc în cele cîteva zile cît aveam de stat pe valea Prahovei. Am devorat-o mai repede decît mă așteptam și m-a făcut să privesc munții cu alți ochi. Pentru acest roman, Paolo Cognetti a primit în anul 2017 premiul Strega.
Mi-au plăcut mult întrebările la care ești provocat să cauți răspunsuri după lectură. Cît de mult sînt influențate deciziile noastre în viață de locul în care ne naștem și de anumite modele familiale pe care le asimilăm în copilărie? Cum ne ajută trecerea timpului să înțelegem și acceptăm evenimente care ne-au rănit în trecut? Ce contează mai mult atunci cînd îți urmezi destinul: să fii deschis provocărilor și să cauți mereu ceva nou sau să rămîi fixat în conturul unei vieți stabile și să îți găsești liniștea evitînd orice abatere de la cursul previzibil al existenței? Așa cum se întîmplă uneori în viață, și-n cărțile bune sînt adesea mai importante întrebările decît răspunsurile.
Pietro este un copil de la oraș, căruia îi este rău la munte, un rău fizic similar celui provocat de mare. Băiatul urcă pe culmile înalte, la început nu din plăcere, ci doar pentru a-l însoți pe tatăl său ce nu-și găsește astîmpărul la cîmpie și caută aerul puternic și traiul dur al înălțimilor. Sus, pe munte, îl întîlnește pe Bruno, exact opusul lui, un copil orfan, agil ca vietățile ce se cațără pe pietre și care n-a coborît niciodată la oraș. Vor rămîne prieteni toată viața, Pietro fiind cel care mereu pleacă și se întoarce, Bruno întotdeauna cel care rămîne. Primul e cel care risipește, celălalt e omul care construiește.
Nici unul dintre ei nu se înțelege prea bine cu familia lui, tatăl lui Pietro este un individ taciturn și aspru, care urăște viața urbană și se luminează la față numai atunci cînd la capătul vreunui bulevard din Milano zărește la orizont profilul culmilor montane îndepărtate. Nu-i plac nici turiștii care merg bezmetic în weekenduri pe munte și lasă mizerii în urma lor. Cu toate că nu știe să își manifeste afecțiunea pentru fiul său, Pietro va primi de la el cea mai complexă formă de educație pe care un tată îndrăgostit de înălțimi i-o putea oferi: îl învață cum să iubească și mai cu seamă cum să respecte muntele. Îi explică de ce iarna muntele nu e făcut pentru oameni și trebuie lăsat în pace, că vara e anotimpul care șterge amintirile așa cum topește zăpada, iar ghețarii sînt memoria iernii care nu vrea să fie uitată. E o întreagă filosofie în eternele urcări și coborîri pe munte pe care Pietro o deprinde de la tatăl său și pe care o va transforma în propria lui manieră de a trăi și de a reflecta la propria lui viață. Ca și cum urcînd și coborînd ai merge pe traseul propriei memorii și te-ar ajuta să îți înțelegi rostul în această lume.
Într-una dintre călătoriile lui în Nepal, Pietro se întîlnește cu un bătrîn șerpaș care desenează un cerc în țărînă, apoi îi explică tainele acestei reprezentări: ”Noi spunem că în centrul lumii stă un munte foarte înalt, Sumeru. În jurul muntelui Sumeru sînt opt munți și opt mări. Așa arată lumea pentru noi. (…) O fi învățat mai multe cine a făcut turul celor opt munți sau cine a ajuns în vîrful muntelui Sumeru?” În fapt, aceasta este parabola în jurul căreia gravitează romanul. Un roman despre călătorii, despre maturizare și despre prietenie, despre oameni care te călăuzesc și te ajută să ajungi acolo nu există cărare.
Paolo Cognetti își construiește povestea cu măiestria unui magician și în numai 200 de pagini ne livrează o reală bijuterie. Personajele sînt puternice și în același timp fragile, stilul este simplu și redus la esențial. ”Cei opt munți” este o lectură pasionantă chiar dacă nu sînteți amatori de drumeții sau escaladări montane, căci inclusiv pasajele descriptive sînt așa de frumoase că te imaginezi trăgîndu-ți sufletul așezat pe o piatră sau în mijlocul unui pîlc purpuriu de rododendroni. Fie că mergeți pe cărări bătătorite sau alegeți provocarea de a descoperi noi drumuri, fie că urcați sau coborâți alături de personaje, la final o să rămâneți cu senzația că ați experimentat propria voastră ascensiune pentru a vă găsi locul în lume. Un loc în care muntele are un rol sacru.
Cei opt munți a apărut în anul 2017 la editura Polirom și a fost tradusă în limba română de Cerasela Barbone.
sursa cover foto: www.lastampa.it
articol apărut inițial în Capital Cultural nr. 28
