de Laura Bândilă Goldberger
Nu pot să vorbesc despre trecut ca despre o etapă încheiată din viață ori o perioadă cu care mi-am isprăvit socotelile. Am plecat în Statele Unite acum șase ani, nu par mulți, dar nu sunt nici puțini și am luat cu mine, în suma a ceea ce sunt, și amintirile. Cu cât mai îndepărtate cu atât mai prețioase. Crăciunul în tradiția familiei noastre a avut întotdeauana o însemnătate aparte. Bunicul era starostele lui. Tatăl mamei mele cânta la fluier iar ceata seniorilor satului nu pornea la colindat cu Turca fară fluieraș. La noi ajungea, așa, cam pe la cântatul cocoșilor vestită de un bucium care parcă chema vitejii la luptă. Săream atunci ca arși din pat și ieșeam afară să ne înviorăm în vreme ce bunica punea pe masă găluștele cu păsat, cozonacii și țuica. Când bătea Bgidușul în ușă, ni se ridica părul în cap. Tata Moș era fluierașul, dar Bgidușul era vioara-ntâi. Toți jucau după cum zicea șeful ăl mare. Un fel de Scaraoschi. N-ai fi vrut să-i atragi atenția că odată te băga în toți sperieții. Colindătorii parcă erau haiducii lui Șapte Cai. Stăteam drepți când intrau în verandă. Cu mâna la inimă, ca americanii la școală în fiecare dimineață când intonează imnul. Ni se mai risipea groaza când zăream figura bunicului căruia i se citea zâmbetul cald si jucăuș pe sub gura fluierului. Primele cântece pe care le-am învățat la trâștie ( fluierul ciobanesc) au fost cele legate de obiceiul Turcii.
De-acuma tot românul ar trebui să știe ce e cu Turca asta. Se găsesc o mulțime de referințe pe internet. Chiar și până în 1989, în ciuda regimului comunist, sărbătorile de iarna ne-au fost pline de culoare, emoție și sinceritate. Eu, fratele meu mai mare și alți doi verișori ne-am petrecut toate vacanțele de iarnă într-un sat de pădure, la poalele munților, într-o zonă a țării care nu a fost colectivizată. Țăranii își arau pământul cu plugul, tăiau iarba la coasa nu la cositoare, secerau grânele cu mâna, se încălțau iarna cu opinci, dormeau vara în fan, iar toamna pe câmp să sperie animale sălbatice. Auziseră de industrializare, dar nu prea cunoșteau progresul socialist decât în părțile lui superficiale și ignorau cu inocență propaganda antireligioasă. Se adunau la biserică de pe două văii și de pe toate coastele dealurilor. După biserică mergeau la joc, de la joc mergeau pe ospăț (adică în vizită) și-o țineau așa câte 3 zile și 3 nopți, cu precădere la sărbătorile mari. Adică de Paște și de Crăciun.
În posturi, mai ales, dar nu numai, la lumina lămpii cu oloi, (că nu era curent) se citeau povești sau pilde din cărți sfinte și se asculta în Groapa Brescanului – unde s-a născut mama – Europa Liberă, iar la Mărcești – unde s-a născut tata – Vocea Americii. Bunicul ne povestea despre cel de-al doilea război mondial și despre lumea nouă. Și-a dorit mult să ajungă pe tărâm american. Din păcate n-a mai trăit să afle de la noi cum e în țara tuturor posibilităților. Ar fi fost puțin dezamăgit.
Eu aici, în America conviețuiesc cu oamenii locului, dar și cu amintirile vii ale celor mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut la Idicel Pădure, harnici și veseli, în armonie cu natura și cu propria credință, împăcați cu soarta nostră vremelnică, dar întodeauna îmbucurați de viață. Sub tălpile bărbaților se zguduia pământul, glasurile femeilor reverberau în doine la munca câmpului, vocile copiilor coborau parcă din ceruri la rugăciunile de duminică. Eram cutremurată și fericită când mă punea tișa Rafila a lui Anton să citesc Crezul ori Tatăl Nostru cu voce tare, în biserică, de la balcon. Noi ziceam din pod. Mă simțeam așa un fel de sol al lui Dumnezeu. Toate astea nu se întâmplau de mult. Doar cu 30 de ani în urmă. Adică ieri.
Azi, izolare,însigurare, frică? Nici pomeneală! E după colț Crăciunul, spunem povești, repetăm colinzi, facem cozonaci. Ne pregătim de Ajun să luam masa cu părinții, peste ocean. Ne întâlnim la mijlocului pământului, între trecut și viitor. Ne vedem mâine!
