de Minodora Sălcudean
Hârtie glasată, carton și staniol din care confecționăm ornamente pentru brad.Oameni mari și masă întinsă într-o casă cu bibelouri. Salată de boeuf, decorată cu gogoșari, castraveți murați și albuș fiert. Chiftele de nutrie. Ce frumoase sunt bibelourile! Oamenii bogați au case cu bibelouri chinezești din porțelan dantelat, mai ales balerine și pescari. Oamenii mai săraci au bibelouri din faianță grosieră, de obicei căței, pisici și păsări de curte. Cei mai mulți au un pește de sticlă pe televizor. Cei săraci, ca noi, nu au bibelouri. Mi-aș dori să avem bani ca să luăm o vitrină, iar în ea să punem cristaluri și bibelouri. Zic: “Vreau să văd nutriile.” și un adult, oare tata?, mă ia de mână și merge cu mine la cuști, în spatele casei. Cineva râde, printre rotocoale de fum de țigară: “niște șobolani cu blană”. Mie mi se par foarte drăgălașe, cu ochii mici, negri și rotunzi și cu mustățile alea bătrânicioase. Mișcă mărunt din botic în timp ce cu lăbuțele din față țin câte o frunză de salată. Bag degetul prin plasa cuștii. Adultul care e cu mine îmi dă peste mână: “Te mușcă!”. Ne întoarcem la masă. O tanti grasă cu guler de vulpe la gât râde zgomotos, iar lăbuțele vulpii se leagănă pe pieptul ei mare. O aud cum șuieră printre îmbucături: “Carnea de nutrie e delicioasă”. Cuvântul “delicioasă” mă enervează. Ai mei mă obligă să gust. Mușc dintr-o chiftea, mă prefac că mestec, apoi mă ascund sub masă și scuip. Mi-e o milă sfâșâietoare pe care o simt ca o durere ascuțită în capul pieptului.
Frig… Întuneric… Mama… Mama… Mama plânsă…, Mama, citindu-ne, Mama, îmbrăcându-ne: „Mergeți la Biserica din Groapă, stați la slujbă, apoi vă întoarceți”. Dacă vă întreabă cineva nu spuneți unde vă duceți. “Și ce zicem?”, întreb cu gals subțire și tremurat. “Că mergeți în Subarini!” Frică.
Vine tata de la serviciu. Pe stradă, nămeți uriași de zăpadă, de-o parte și de alta. “Uite ce ți-am adus!” Scoate o cutie de Tic Tac. Râd de fericire și strâng în mână cutiuța de plastic cu magie mentolată în ea. O duc la nas și inspir, copiii se adună în jurul meu. Întind spre mine căușurile palmelor, iar eu le impart, numărând în gând micile mărgele glazurate. Au mâinile înghețate, obraji roșii și le curg mucii.
“Se dau banane, la alimentara de pe Dumbrăvii. Mergeți și stați cu rându’, poate apucăm și noi!”, strigă Mama, când vine de la serviciu. Fugim cât putem de tare. Eu mereu rămân în urmă. Sunt verzi bananele. Le punem pe dulap să se mai coacă. Mirosul lor e năucitor. Adormim și ne trezim cu gândul la bananele înșirate pe ziare, acolo sus. Ce înalt e dulapul! Ce sus e tavanul! Sunt absolut sigură că n-or să se îngălbenească niciodată. A doua zi, după ce pleacă mama și tata la serviciu, Iuli, frate-miu mai mare, le dă jos. Au gust amărui, făinos, divin.
Lola trebuie să fete, are iar burta mare. Mă ghemuiesc lângă dud, cu capul ei blănos în brațe, și plâng pentru că tata o să-i înece puii. Toată lumea face așa. Tata urlă să mânâc bucățelele de carne din ciorbă. Eu încleștez gura, pentru că văd puii minusculi ai Lolei, cu pielea umedă și încrețită, plutind în pârâul din Subarini. Copiii cuminți primesc jucării de la Moș Gerilă. Ceilalți, în cel mai fericit caz, chiloți, maiouri, șosete, izmene. Moș Crăciun nu ne aduce nimic. Nu știu sigur dacă există, oricum nu mă prea interesează. Tot ce îmi doresc e ca Mama să nu mai fie tristă. Când Mama râde, totul se transformă în lumină și sclipici.
