Inițial am vrut să scriu un interviu. Cum să dau de ei, sunt frânți de oboseală. O să ziceți că și beau mult. Poate. Afară sunt -12 grade. Mormântul e săpat greu. I-am văzut în ani, nu doar în zile, cum trag de pământ să ne accepte. Lamele lor de lopată sunt cele din urmă brațe care ne mai animă plecările. Plâng ca noi. Uneori par rupți de realitate și unii cred că sunt indiferenți. Eu știu că nu.
Într-o primăvară, abia sunase goarna de plecare iarna, mă cheamă să-i ajut să îngroape o femeie bătrână. Soțul îi murise la Priveghi. Ei i-au pregătit toată plecarea. A doua zi a soțului femeii. De ce? Îi întreb. Cel mai copil dintre ei arată spre șef. Îmi spune că îi vede de 18 ani cum vin la mormântul nepotului lor mort de tânăr, după ce și fata lor, mama băiatului, murise grabnic. Se împrieteniseră. Povesteau ce cafea cu gust bun aducea bătrâna. Și că domnul era foarte atent cu ei, mereu le punea un bănuț în mână, mai ales la cei despre care știau că au copii.
În vremea slujbei, emoționante prin tot, se apropie de noi ceilalți, echipa a doua, cum s-ar zice. Ai spune că sunt sătui de câte văd. Vă zic că da, dar sunt și inimoși, dincolo de salopete ori laibărele lăbărțate de frig, stau inimi. I-am văzut în vremea unui îngheț teribil cum au sprijinit, pe mâinile lor zdrelite de frig și oboseală, iconostasul tăcut al unui sicriu ce ținea în el un copil. Le-am luat din mâini racla cu lumină și m-am plecat emoționat dinaintea unor părinți transparenți, care nu și-au mai revenit niciodată. Nu, n-au înflorit cireșii și nici nu s-a scuturat de roua înghețată aripa îngerului, dar i-am văzut ca niște magi timizi, uimiți de cum le intră unora moartea în casă. Înainte de a descoperi teoriile despre valoarea morții în restartarea firii umane, oamenii aceștia creșteau oameni. Delicatețea în care așază zăbravnicele în chinga lemnului, modul timid în care se descoperă la rugăciune…Și s-au schimbat mult. Tare mult. Am îmbătrânit împreună. Le sclipeau ochii după mieriul vinului ori întindeau mâna după bănuțul celui ce-și plia în țărână pleoapa de fericire. Azi suntem bătrâni. Ne așteptăm. Ne strângem mâna și îmi spun că se bucură când slujesc că văd oamenii că pleacă liniștiți, împăcați cu despărțirea. Sunt legat de ei nu doar pe aleile cimitirului. Ne recunoaștem, prin oraș, ca niște coechipieri tăcuți. Știm că purtăm responsabilitatea ultimilor, din buza gropii. Le zic mereu că-i vai de noi dacă preotul se poartă ca groparul și groparul uită să fie și preot, din când în când. Îi văd că zâmbesc, cu subînțeles. Știu. Sunt și ei tulburați când văd obrăznicia lacomului ori prostia fudulului. Când au aflat că a murit tata, m-au întrebat de ce l-am îngropat Acasă și nu aici, între prietenii mei. Le-am spus că nu am vrut să-i supăr prietenii din copilărie care acolo, în Șchei, i-au acoperit cu cer plecarea. Și pe aceia îi știam de mult. Prea de mult. Și acolo tot o așezare cu prieteni…
În sâmbetele primăverii plec spre cimitir să-mi văd prietenii. Vara, merg mai spre seară. Mi-e suficient să le îmbrățișez cu privirea crucea. Aici e Ștefănel, prunc zâmbitor între mașinuțele sale, dincolo Maria, ce n-a mai apucat să fie mireasă și mama ei, incredibil de puternica ei mamă, colo un profesor, dincolo Părintele Iosif Trifa ori minunatul Părinte Dumitru Belu… Știu. N-o să-i înșir pe toți. Nu vă interesează. Pe alei, spre seară, trimițând mai întâi zvon de fum de țigară, ei. Le-am povestit un gând și de atunci suntem mai prieteni, deși cred că prietenia nu are grade de comparație…Se spune, sursă de preot misionar, că în Albania, în vremea care parcă nu vrea să mai plece, în timpul dictaturii lui Hodja, pentru o cruce făcută public riscai închisoare, coji de ouă roșii în găleata de gunoi au dus la arestări crude, fărămițele de cozonac din sacul de școliță al unui prichindel a dus la internarea lui în orfelinat. Țăranul albanez, ortodox și catolic, a prins în inima lui drag de icoane și a vrut să le apere. A săpat o firidă în peretele de Răsărit, a pus icoana, a îngropat-o și apoi, cuminte a tencuit și a dat cu var. Se închina însă, cu liniște, ca dinaintea unui iconostas scufundat în cer. Și le-am zis, pentru că așa cred, că ei sunt astfel de țărani luminoși. Care așază în iconostasul de țărână din plaiul Dumbrăvii icoanele de oameni ce suntem…De aceea, zic, sunt săpători în cer chiar dacă nu par. Pentru că dincolo de momentul disperat, deseori, al lăsării în singurătate a celor dragi, ei ne confirmă că țărâna e transparentă și că, uneori, cei plecați sunt mai aproape de noi decât mulți dintre cei vii. Povestim, în câte o seară de vară, și mergem la casele noastre. Putem zice, asemeni unui cântăreț al Catedralei, „Doamne mulțumesc că am mai ieșit o dată din cimitir…”. Până într-o zi.
P.S. Rog onoratul cititor să nu gândească la vreo manipulare a groparilor prin articol. Unde vreau eu să dorm sapă oamenii din vecinătate, pierduta noastră armă de elită în omenia noastră rurală. Și nu, n-am uitat că un Gropar celebru a pus cea mai grea întrebare: A fi sau a nu fi…Și deocamdată preferăm să fim, mereu candidați la Înviere.
autor: Pr. Constantin Necula
credit foto: Danny Howe/Unsplash
*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 11
