În urmă cu aproape zece ani, Președintele României la acea dată, Traian Băsescu, în stilul caracteristic, semnala o problemă a sistemului românesc de educație post-decembrist care ne mai bântuie și azi: „În loc să pregătim mecanici auto, tinichigii și ospătari, ne facem filosofi”. Evident că nu a fost primul, singurul sau cel care a reușit să pună diagnosticul cel mai precis „educației” noastre. A fost, poate, cel mai pitoresc și datorită fervenței cu care a fost aprobat și combătut deopotrivă la momentul respectiv, a rămas memorabil.
La început au fost cerul și pământul. Tot restul l-am făcut noi. Das-neue-handwerk.de („noile meserii”)
Pe de o parte, e explicabil de ce sistemul de învățământ profesional a ajuns la starea precară, regăsită și azi. Majoritatea întreprinderilor industriale, care absorbeau absolvenții acestui tip de învățământ înainte de ’89 și o perioadă și după aceea, nu și-a mai găsit locul în economia liberă. În contextul dezindustrializării accelerate de atunci, la ce bun să înveți o meserie, dacă oricum nu exista cerere pentru aceasta? Și nu doar filierele “industriale” și-au pierdut brusc din atractivitate, ci și specializările pentru agricultură și servicii. Acestea ar fi, în mare, motivele naturale ale decăderii. De neînțeles sunt însă măsurile pe care guvernele de atunci le-au luat, care au accelerat aproape ireversibil decăderea. Odată cu “liberalizarea” extremă a învățământului superior, a explodat numărul de locuri la universitățile de stat, și mai ales la cele private, care au apărut ca ciupercile după ploaie, atât în centrele universitare consacrate cât și în majoritatea municipiilor patriei. Cine să mai aspire la muncă fizică, când drumul către o diplomă universitară, promițătoare de “carieră”, era, mai nou, condiționat doar de bani? Și în ziua de azi, când fenomenul fabricilor de diplome a mai scăzut în amploare, “academizarea” forțată își mai arată efectele devastatoare: învățământul profesional nu și-a revenit, chiar dacă industria și economia o cer cu disperare; învățământul superior produce în continuare cantitate, mai puțin calitate. Să ne mai mire atunci cultura înrădăcinată a plagiatului, când sistemul pare încă croit să livreze juriști-viitori taximetriști (nimic împotriva taximetriștilor sau juriștilor) sau să împăuneze politicieni cu titluri de doctori? Îmi vine în minte aici reacția primarului Sectorului 3 din București, Robert Negoiță, confruntat cu acuzația de plagiat: „Singurul lucru pe care îl regret este acela de a mă fi lăsat tentat, în trecut, de această modă a titlurilor academice“.
Mai atractive decât crezi. das-neue-handwerk.de („noile meserii”)
Destul, însă, despre ce și de ce nu funcționează. Dacă putem numi una dintre lecțiile pe care românii încep să le învețe în încă tânăra democrație de la noi, este că așteptarea ca Statul să fie singurul responsabil în a oferi soluții pentru economie, educație, infrastructură etc. este nerealistă. Doar prin presiune și inițiativă din partea cetățenilor, a societății civile, a sindicatelor, a asociațiilor profesionale ș.a.m.d. se poate negocia o dezvoltare care să corespundă intereselor tuturor celor implicați. Redescoperirea, într-o formă inspirată din Germania, a învățământului profesional este expresia exactă a celor menționate mai înainte. Statului, respectiv Ministerului Educației, îi este imposibil să țină pasul în corelarea învățământului tehnic și profesional cu necesitățile agenților economici. Învățământul dual a fost astfel soluția venită la presiunea agenților economici, dispuși să investească resurse și bani pentru formarea specializărilor de care au nevoie.
Traducere: Pentru ca omul să intre în contact cu extratereștrii, e nevoie de meseriași. Și de extratereștri, bineînțeles. Das-neue-handwerk.de („noile meserii”)
Ce se întâmplă însă cu toate celelalte meserii, care nu se regăsesc în aria de interes a operatorilor economici mari, care își permit să-și școlarizeze viitorii angajați? Greu de spus. Cred însă că economia României a ajuns la un nivel la care, dacă se dorește să crească în continuare, poate face asta doar prin profesionalizarea și specializarea forței de muncă. Atât pentru industrie cât și pentru agricultură și servicii. Iar în momentul acesta „meseria”, pe lângă faptul că suferă pentru că a fost neglijată, subfinanțată, ba chiar sabotată, are și un deficit de imagine. Imaginea meseriei nu e, însă, un obstacol doar pentru tinerii din România. În Germania, de exemplu, organismul care reunește camerele regionale ale meșteșugarilor (Deutscher Handwerkskammertag e.V.), duce o muncă continuă în menținerea interesului tinerilor pentru învățarea unei meserii. Dar nu se rezumă doar la atât, acest organism militează bineînțeles și pentru conștientizarea importanței meseriașilor în viața de zi cu zi. Între timp, în România, meseriașul a primit și în campaniile media cască și salopetă mai moderne, dar eticheta de “Dorel” degustător de coniac și bere pe șantier a rămas lipită strâns.
sursă: captură youtube – campanie Unirea
Tot în zilele noastre, conform celor mai recente statistici Eurostat (2016), 17,4% dintre cetățenii români între 15-24 de ani nu fac nimic. Acesta este procentul tinerilor din România, din totalul populației în această categorie de vârstă, care nu are un loc de muncă sau nu urmează vreo formă de învățământ sau școlarizare. În mod previzibil, România se află în coada clasamentului UE28 și în această privință, fiind depășită doar de Bulgaria (18,2%) și Italia (19,9%). Media UE28 este la cca. 11%, statul cu cei mai puțini “neocupați” pe acest segment de vârstă fiind Olanda (4,6%), urmat de Luxemburg (5,4%), respectiv Danemarca (5,8%). Așadar, în ciuda condițiilor demografice alarmante – spor negativ și emigrație masivă – în România încă există destui tineri care își mai așteaptă șansa și sensul. Fără măsuri reparatorii coordonate și urgente, tinerii aceștia au toate șansele să umfle niște statistici deja descurajante pentru noi, la ei.
*** articol apărut în revista Capital Cultural nr.11 ***
