De 29 de ani, Sanda Anastasof este sufleorul Teatrului Național Radu Stanca. O prezență discretă pentru spectatori, dar indispensabilă pentru actori. I s-a dus vestea că e severă, însă doar pentru că ține foarte mult la etica profesională. Meseria a învațat-o din mers, nu există o facultate pentru așa ceva. Crede că cel mai important în acest domeniu e să-ți placă actorul, teatru, scena, să înțelegi acest fenomen.

Cum ați ales această meserie?

Sanda Anastasof: Am fost pasionată întotdeauna de teatru. Mi-a plăcut, am urmărit cât se putea urmări înainte de ’90 în serile de teatru la televizor. Spectacole mai puțin, începând de pe la 14 ani, atunci am început să merg la teatru la spectacolele ocazionale ce veneau în orașele prin care am trecut, Sighișoara și Mediaș. La 17 ani am venit la Sibiu la liceu, treapta a doua, și de atunci contactul cu teatrul a fost permanent. Am avut și spectacole pe care le-am văzut și de 20 de ori în condițiile în care nu se juca atât de des ca acum.

Dar n-ați urmat facultatea de teatru…

Sanda Anastasof: Nu. Am urmat Facultatea de Jurnalistică aici, la Lucian Blaga.

De ce ați făcut alegerea asta și cum s-au îmbinat lucrurile?

Sanda Anastasof: Nu pot să spun că a fost neapărat o vocație cu jurnalismul, dar terminasem de câțiva ani liceul, n-am urmat nici o facultate, m-am căsătorit, am avut un copil și la un moment dat, pe la 24 de ani am zis „ia să fac și eu o facultate”. Era anul 94 când intrasem la facultate, apăruseră facultăți noi în Sibiu și oricum aveam înclinații spre științele umane. Întotdeauna mi-a plăcut istoria, literatura, am terminat și profilul filologie-istorie, și, pentru că toate acestea erau materii din programa de admitere, am dat la jurnalistică.

Ați profesat în acest domeniu?

Sanda Anastasof: Foarte puțin, în special practica care era obli­gatorie în timpul facultății, Apoi am mai lucrat la un ziar local pe interviuri.

N-ați vrut să vă faceți actriță?

Sanda Anastasof: Nu. Niciodată, fiind complexată, plus că la momentul respectiv existau cam două locuri la actorie.

Aveați o pasiune ca spectator de teatru…

Sanda Anastasof: Chiar mai mult, poate. Și ceva în domeniul scrisului. Nu scriam neapărat scenarii, dar poezii, povestiri mai scriam. Aveam o înclinație artistică.

V-a fost greu ca la 24 de ani să reluați studiul?

Sanda Anastasof: Nu. Nici acum nu mi-ar fi greu. Am mai trecut și cu fiica mea odată prin 12 ani de școală plus două facultăți: a făcut actoria, iar a doua facultate dreptul.

Și s-a scos post la teatru…

Sanda Anastasof: Da. Terminasem liceul. Am dat la Facultatea de Drept în București dar n-am luat pentru că am avut o concurență foarte mare. Și pentru că voiam foarte mult să mă mărit nu am studiat foarte bine. A fost la virgulă. La istorie trebuia să înveți pe de rost și așa nu am intrat eu la facultate. După aceea nu am mai dat, dar trebuia să mă angajez neapărat. Înainte de ’90 era obligatoriu să ai un loc de muncă. Întâmplarea a făcut că am dat în același timp un concurs la Banca Națională și la teatru și în aceeași zi am primit răspunsul că am fost admisă la ambele. Și am ales teatrul. Eu zic că am făcut bine fiindcă fac parte din partea privilegiată pentru care teatrul nu este o muncă. Este o plăcere și după 29 de ani. Vin cu plăcere și entuziasm și nu zic niciodată că vin la serviciu, vin la teatru.

Ce înseamnă meseria asta? Noi credem că stați acolo și suflați atunci când nu știu actorii o replică.

Sanda Anastasof: E un pic mai complex în sensul că ea pornește de la prima repetiție. Prima întâlnire cu actorii, cu regizorul. Se lecturează textul, se dau primele indicații, se expune conceptul regizoral și începe lucrul pe text. Se fac tăieturi, se fac modificări în funcție de piesa aleasă. Aceasta este o primă perioadă în care eu fac toate notațiile, ce se taie, mai sunt inversiuni de text. Este un proces la care participă toată lumea, iar eu, înaintând în vârstă, particip tot mai mult. Dacă la început eram tăcută și cu ochii mari, atentă la tot ce se întâmpla, cu timpul am început să am și contribuții personale la această etapă de lucru pe text. După care se trece la scenă și într-adevăr, depinde de actori. Unii mai studiază acasă, unii nu. Începem prin a spune textul, unii învață în timpul repetițiilor și așa, încet-încet, ținând cont de indicațiile regizorale încerc să fiu cât mai neutră ca să nu influențez actorul în modul în care își spune replica, nu îi dau eu intenția (îmi reușește în 90% din cazuri). Mergem așa până la premieră. Pe parcurs am început să-mi diversific activitatea pentru că mi se părea că fac cam puțin și atunci mă ocup și de coordonare de spectacole, cum este Faust, Prințesa Deochiată, Oidip, unde e nevoie de coordonare, deoarece sunt multe manevre tehnice. Pentru Faust, fiind în hală, am o cabină special amenajată de unde dau comenzile video, manevre tehnice de decor.

Practic, știți câte ceva și de la actori și de la regizori.

Sanda Anastasof: Da. Chiar și la lumini mă pricep un pic, și la sunet. Nu mă pricep absolut deloc la croitorie. Sectorul croitorie mi-este străin. Sunt antitalent în domeniu.

E o siguranță pentru actori că vă știu acolo?

Sanda Anastasof: Da, în special pentru cei mai în vârstă. Acum tinerii s-au obișnuit și ei pe cont propriu. Depinde de structura fiecăruia.

S-a întâmplat să zică vreun actor „dacă nu e Sanda acolo eu nu pot juca”?

Sanda Anastasof: Da. S-a întâmplat. Am avut un spectacol prin anii ’91-’92, și un regizor bun care a fost și directorul teatrului o perioadă destul de scurtă, Iulian Vișa, s-a întors din Occident cu o altă perspectivă și a montat un spectacol în care publicul stătea pe scenă, pe niște gradene și pe o parte, și pe cealaltă. Eu nu aveam unde să stau. Atunci un actor a zis că el în așa condiții nu joacă. Atunci am fost pusă în public. Și stăteam să mă vadă.

Cum e pentru dvs în timpul spectacolului? Sunteți atentă și la public, la reacții, la actori?

Sanda Anastasof: În general sunt atentă la actori, la public mai puțin. Simt și aud structura sălii, dar nu pot să zic că sunt concentrată pe public.

Atunci când șoptiți nu se aude deloc?

Sanda Anastasof: În general, nu. Mai avem și limbaj prin semne, am actori cu care lucrez destul de bine prin semne.

Adică știți când ei au nevoie de ajutor…

Sanda Anastasof: Da, după un timp se simte. Cunoscând actorul, știind cum decurge textul, simți când nu este o pauză actoricească. Se învață.

Și când actorii se încurcă cum e? Pot adăuga cuvinte proprii?

Sanda Anastasof: Da, dar și aici depinde. De exemplu la Shakespeare e cam greu să adaugi text fără ca publicul să nu-și dea seama, depinde de text. Se poate, nu-i nicio problemă. Unii sunt dezinvolți și pot să facă asta din mers, alții nu, depinde de structura fiecărui actor.

Ați simțit nevoia să fiți vreodată pe scenă, să vă vadă publicul?

Sanda Anastasof: Am fost. Sunt regizori care mă solicită și fac și asta cu plăcere. Am spectacole în care apar și eu pe scenă ca personaj episodic. Și acum am un rol episodic în Steaua fără nume.

Sunteți singurul sufleor al teatrului?

Sanda Anastasof: De curând a mai venit o tânără, Corina Predescu, care este de puțin timp, de vreun an. Dar au fost mulți ani în care am fost singură.
Și dacă vă îmbolnăveați?
Sanda Anastasof: Nu prea am voie să mă îmbolnăvesc.

Cum vă pliați după fiecare personalitate, caracter, om cu care lucrați, regizor, actor?

Sanda Anastasof: Am această abilitate. Lumea zice că sunt destul de severă. Eu nu simt.

După 29 de ani de profesat, de ce credeți că are nevoie un tânăr care alege această meserie?

Sanda Anastasof: De multă răbdare, în primul rând. Și trebuie cumva să înțelegi fenomenul artistic și prin ce procese trece un actor, de ce are nevoie și să-i fi aproape, mulți caută un feedback. Trebuie să știi ce să-i spui, cât să-i spui, când să-i spui, cum să-i spui. E nevoie de un fel de deschidere.

Și să îți placă teatrul, nu?

Sanda Anastasof: Da. Să îți placă teatrul, să iubești actorii, să iubești scena. Asta e foarte important, altfel te plictisești, îți pierzi răbdarea.

Ați ajuns și dumneavoastră să învățați replicile pe dinafară?

Sanda Anastasof: Da. Involuntar le învăț. Nu că mi-aș propune, dar după o lună și jumătate de repetiții le visez noaptea.

Câte generații de actori ați prins în Sibiu?

Sanda Anastasof: Pe toate cele de la Sibiu le-am prins. Facultatea s-a înființat în ’97, iar prima generație a absolvit în 2001. Asta a fost prima generație și de atunci, pe toate.

Ce s-a schimbat la actori, de la generație la generație? Ce vedeți că e diferit?

Sanda Anastasof: Sunt mai superficiali. În sensul că n-au acea profunzime, acea liniște de a aprofunda, de a analiza. Poate sunt mai deschiși, mai cu personalitate. Sunt mai spontani, ceea ce e bine, zic eu. Sunt mai fără griji… mă rog, asta s-ar traduce și ca mai lipsiți de responsabilități, dar cumva la teatru e bine să te poți plia pe diverse tipologii, pe diverse roluri, să nu fii prea așezat în propria-ți matcă, să fii mai versatil.

Pe lângă talent, de ce e nevoie?

Sanda Anastasof: De tenacitate, de perseverență, de multă muncă, de studiu individual – în sensul de lecturi, vizionări de filme, să-ți lărgești orizontul, cultura, asta ar trebui să fie o preocupare permanentă.

E ceva ce v-ați dori în plus, acum, în domeniul dumneavoastră?

Sanda Anastasof: Eu mi-aș dori, în primul rând, să vină regizori cât mai buni. În rest perioadele de repetiții, din punctul meu de vedere, sunt cele mai frumoase. Când vezi cum crește de la o zi la alta spectacolul, ca un aluat.


Mai aveți emoții pentru actori?
Sanda Anastasof: Da, mai am, dar, într-adevăr, pot să spun cu tristețe că în ultimul timp nu mai am emoțiile de acum zece-cinsprezece ani. Era frumos când aveam emoții. Acum m-am obișnuit, am mai îmbătrânit și sunt mai stăpână pe situație.

Cu ce regizor vă place să lucrați cel mai mult, și de ce?

Sanda Anastasof: Domnul Purcărete este un regizor special, cu o inteligență aparte. Face să se întâmple lucruri magice la care, inițial, nu vezi legăturile și conexiunile, iar dintr-o dată, într-o zi, ele se îmbină perfect într-un mare spectacol, în mod aproape miraculos. Asta încă e o uimire pentru mine, deși cred că am vreo nouă spectacole cu domnul Purcărete. Dar încă sunt uimită de magia de a face lucrurile să se întâmple și de a le pune împreună într-o zi, pur și simplu.

Dar dintre actori care vă place cel mai mult?

Sanda Anastasof: O actriță excepțională este Ofelia Popii. Este foarte receptivă, imediat prelucrează indicațiile regizorale. Are o versatilitate, o maleabilitate, imediat se prinde, face, încearcă, se preocupă, studiază.

Vorbeați de etică profesională – la care țineți foarte mult. Ce înseamnă?

Sanda Anastasof: Înseamnă să vii la timp, să te pregătești de repetiție, să nu vii de pe stradă direct pe scenă, să ai un minim de cinci minute în care să faci transbordarea din lumea reală pe scena teatrului, să îți respecți partenerii, colegii. Să asculți, să încerci să răspunzi la ce ți se spune. Lucruri simple.

Clasic sau contemporan?

Sanda Anastasof: Și clasic și contemporan. Pentru că practic teatrul înseamnă viață și adevăr. O situație poate fi și din secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea și din 2040.

Și e aceeași plăcere când stați în public?

Sanda Anastasof: Nu sunt un spectator obișnuit. Văd mai mult.

V-ați mai întâlnit cu alți sufleori din țară?

Sanda Anastasof: Nu prea. Nu mai cunosc pe nimeni din țară, de la alte teatre.

Deci nu e o meserie „de breaslă”?

Sanda Anastasof: Nu, și probabil că în România sunt maxim douăzeci sau trezeci, care fac această meserie.

editor: Teodora Minea