Anul acesta, în ianuarie, am început să lucrăm la un proiect amplu despre românii din diaspora, care se va întinde pe parcursul mai multor ani. Prima țară pe care am vizitat-o a fost Spania, acolo unde românii au început să emigreze cu 20 de ani în urmă și unde continuă să-și caute de muncă și azi. Am cunoscut români din toate colțurile țării, cu cele mai diferite meserii, iar mulți dintre aceștia lucrează în domenii în care nici nu-și imaginau că o să lucreze vreodată atunci când trăiau în România.

„Eu sunt mulțumită, iei 10€ pe oră – unde mai iei banii ăștia?“

Liliana locuia împreună cu soțul ei, Vali, și cu băiatul lor în casa părinților din comuna Alexandru Ioan Cuza, județul Iași. Trăiau înghesuiți, alături de părinții și de una dintre surorile Lilianei, care tocmai divorțase și se întorsese în casa părintească cu trei copii.

„Ai mei nu avea de nici unele, nu avea nici pensii, nu avea nimica“, povestește ea. „Trebuia să plătești lumina și nu-ți ajungea.“ Liliana și soțul ei au transformat garajul din curte într-un bar sătesc, sin­gura sursă de venit a familiei.
„Șapte ani de zile am rezistat, dar nimic altceva“, spune Liliana. „Taxe și impozite la maxim. A venit prima dată cu taxa pe scaune – trebuia să declari câte mese și câte scaune ai. Dup-aia, ne-a obligat să cumpărăm case de marcat. Nu îți dădea șansa să te ridici ca să faci ceva. Și știi cum e la țară barurile: un sătuc, colo, micuț, și era mai multe baruri. L-am închis și am venit încoace.“

Vali, soțul ei, a plecat primul, iar după o lună, Liliana a lăsat copilul în grija bunicilor și l-a urmat. „A rămas caietul plin cu datorii, că așa se dădea la țară, pe datorie. Ideea a fost că mergem în Spania, facem bani și ne întoarcem pe urmă să cumpărăm o casă. Că noi n-avem o casă în România, că dacă aveam, nu mai eram pe-aici.“

I-a rămas în nări mirosul de pin al detergentului cu care sunt spălate străzile în Castellón de la Plana. Era prima oară când mergea mai departe de Iași și frumusețea orașului a copleșit-o: totul în jurul ei era curat și luminos. A fost pe plajă și a privit prima oară marea. „M-am speriat, că nu vedeam celălalt capăt“, spune Liliana.
Locuiau într-un apartament plin de români, într-o cameră în care încăpea doar un pat de o persoană. Nu aveau acte, Vali nu-și găsea de lucru, iar Liliana vindea bilete de autocar pentru România într-o „oficina“.

„Oficina“ în care Liliana lucra ziua le-a devenit casă noaptea. „Era biroul, un­de vinzi bilete, și o baie“, spune ea. „Seara, trăgeam jaluzeaua în jos, puneam salteaua și dimineața trebuia să luăm salteaua și s-o ascundem cumva în baie. Acolo am dormit patru luni. Am mâncat mâncare uscată de vizavi, de la market, de mi se râncezise gura.“

S-au gândit să se întoarcă acasă, dar preotul român de la biserica ortodoxă din Castellón i-a ajutat să-și plătească chiria și să se mute într-un apartament pe care-l împărțeau cu niște muncitori din Târgoviște. Vali, soțul Lilianei, și-a găsit de lucru în construcții și, după câteva luni, l-au adus în Spania și pe băiatul lor, care avea atunci 10 ani.
Liliana s-a angajat „internă“, cea mai grea me­serie pentru româncele care lu­crează în străinătate. Internele îngri­jesc bă­trâni care au nevoie de supra­veghere permanentă și stau cu ei în casă. Sunt izolate și nu au aproape nici un contact cu lumea de afară, iar de multe ori fac depresie.

„Când m-a lăsat Vali acolo, am început să plâng: «Eu nu pot să stau aici singură». Și a zis: «Lasă, rabdă, până ne punem pe picioare»“. Liliana lucra într-un sat de lângă Castellón și avea un salariu de 600 de euro pe lună, jumătate din cât ar fi cerut un spaniol pentru aceeași muncă. Nu vorbea încă spaniola și, atunci când auzea un cuvânt, îl căuta în dicționar.

Își vedea copilul și bărbatul doar du­minică seara, când avea liber și venea în oraș – băiatul, care rămăsese cu tatăl lui, mergea la școală în Castellón de la Plana. „Bătrâna se purta bine cu mine, dar singurătatea oricum se simte și dorul de casă îl ai permament“, spune Liliana. „Pentru mine, acasă e România, deși acolo nu am o casă.“
Când a rămas însărcinată, a renunțat la serviciu și s-a întors la familia ei, în Castellón. L-a născut pe Emanuel, apoi, un an mai târziu, a născut-o pe Sara. David, al treilea copil născut în Spania și al patrulea al familiei Glodeanu, a fost „minunea“ care a scos-o pe Liliana dintr-o depresie.

Liliana îi lasă de multe ori pe copii singuri acasă până seara târziu: face curățenie în case și îngri­jește bătrâni, iar uneori pleacă dimineața la opt și se întoarce seara la nouă, ruptă de oboseală, fără să fi apucat să mănânce nimic. Vali, soțul ei, a plecat în Ger­mania acum câteva luni și lucrează în construcții. Ea stă toată ziua cu teamă, pentru că în Spania n-ai voie să-ți lași copiii minori nesupravegheați – riști să-i pierzi și să fii închis.

De când a venit în Spania, Liliana a fost cuidadora [cuidadora personas mayores – îngri­jitoare de per­soa­ne în vârstă] și a lucrat în limpieza [cură­țenie]. Nouă ani a muncit la o singură familie, unde îngrijea un cuplu de bătrâni.

„Acolo m-au șantajat: cum deschideam gura să spun «Plec în vacanță», cum spuneau «Dacă ai plecat, ai rămas fără munc㻓, povestește Liliana. „Nouă ani n-am plecat în vacanță ca să nu pierd locul de muncă. Ei sunt așa: te ridică în slăvi cât au nevoie de tine, dar n-ai să vezi vreodată că te-ajută. Simți așa, ca român – cu cât muncești mai mult, cu atât ar vrea mai mult de la tine.“

După ce bătrânul s-a îmbolnăvit de Alzheimer, Lilianei i-a fost cel mai greu. „Ce chin am avut cu el – m-a și bătut, dar el nu era sănătos, săracul. L-am scăpat pe hol, afară, nebun, dezbrăcat, și am vrut să-l aduc înapoi în casă și, când s-a întors, mi-a tras una de am rămas mută.“

La scurt timp, bărbatul a murit și Liliana a cerut o săptămână de vacanță ca să meargă în Cantabria, în nordul Spaniei, împreună cu Vali și copiii. „Am vorbit cu nora bătrânei și i-am zis: «Vreau să-mi iau o săptămână să mă pot degaja și eu, pentru că simt nevoia». A zis «Da» și i-am dus o româncă să-mi țină locul și, în ziua când trebuia să plec, m-a sunat nora și mi-a zis că rămâne cu noua româncă. Și eu, când am auzit, am intrat în depresie.“

La fel ca multe alte românce, Liliana a lucrat la negru în Spania și nu va avea pensie la bătrânețe. „Ei nu-ți dă posibilitatea să lucrezi legal ca să nu plătească mai mult“, spune ea. În aceeași situație e și soțul ei, care nu are mai mult de cinci ani de muncă pe hârtie.

În prezent, face curățenie în câteva case din Benicàssim, o localitate de lângă Castellón, și e plătită cu 10 euro pe oră; într-o lună, câștigă în jur de 1.000 de euro. „Câte ore se adună într-o lună, atâția bani faci“, spune Liliana. „Dacă ar mai fi zile să se prelungească săptămâna, încă aș mai avea clienți. Eu sunt mulțumită, iei 10 euro pe oră – unde mai iei banii ăștia?“

26 de ani, două restaurante deschise în Spania și trei copii

Aura are 26 de ani și a venit în Spania la 18, când s-a îndră­gostit de Florin, soțul ei, care trăia în Spania, dar venise vara în vacanță în Băleni, județul Dâmbovița, satul lor natal. A fugit de acasă după Bacalaureat și a venit în Castellón de la Plana, deși părinții ei nu erau de acord cu relația ei cu Florin, mai mare cu 10 ani decât ea. Ar fi vrut ca fiica lor să-și continue studiile și să aibă o viață mai ușoară decât a fost a lor.

©Cosmin Bumbutz / @bumbutz

Părinții Aurei au muncit 13 ani în Italia: mama ei a fost badantă, iar tatăl a lucrat în construcții. Aura a rămas singură acasă la 11 ani, cu un frate mai mic în grijă. Nu e singurul copil din sat care a crescut fără părinți: o întreagă generație de tineri din Băleni-Români, județul Dâmbovița, se regăsește în povestea ei.

Aura a picat Bacalaureatul, iar la 24 de ani avea deja trei copii cu Florin și se ocupa de restaurantul pe care l-au deschis în Castellón de la Plana. Cinci ani mai târziu, când a mers prima dată în vacanță în România, s-a întristat: vedea sărăcia cu alți ochi, compara drumurile cu cele din Spania și nu-i mai găsea pe vechii ei prieteni, pentru că majoritatea plecaseră din țară.

©Cosmin Bumbutz / @bumbutz

Deși muncește mult, Aura e mulțumită de viața din Spania. Ea și soțul ei, Florin, au două restaurante – pe cel din Castellón și unul deschis recent în Benicàssim, localitatea învecinată. Au trei copii: Daria, de cinci ani, și gemenii Eric și Aron, de doi ani. Mama lui Florin locuiește cu ei și se ocupă de copii cât timp ei sunt la restaurant.

Vorbim printre picături, pentru că Aura servește la bar și aleargă de la o masă la alta. Nu vrea să se așeze și vorbește cu noi stând în picioare: „Se vede urât la clienți dacă te tot așezi“.

„Îmi doream să fie și la noi ca în Occident.“

Manuel Păduraru a venit în Spania în 2004, când avea 24 de ani. Nu-i lipsea nimic în România: avea casă, mașină și o afacere în Târgoviște, dar se săturase de corupție. „Îmi doream să fie și la noi ca în Occident: să funcționeze legile, drepturile, serviciile sociale“, spune el. „Sunt o persoană corectă, muncitoare, și, dacă rămâneam în țară, trebuia să accept sistemul. Am vrut mai mult pentru viața mea.“

©Cosmin Bumbutz / @bumbutz

A găsit de lucru la negru în construcții în prima săptămână după ce a ajuns în Castellón. „În 2004, când am venit eu, nu era ceea ce vedem acum în Castellón – toată centura orașului nu exista“, spune Manuel Păduraru. „S-a construit mult cu românii, care au adus o contribuție mare la economia Spaniei.“

Manuel a lucrat în construcții până în 2007, când a făcut un curs de șase luni și s-a angajat ca agent de vânzări la Mercedes. A schimbat mai multe locuri de muncă: a fost interpret pentru La Guardia Civil și pentru Judecătorie într-o perioadă în care unii români aveau probleme cu legea, iar în ultimii ani a fost administrator la un service auto. „Când am plecat din țară, nu m-am gândit că plec de tot. Am zis că stau câțiva ani, strâng niște bani și pe urmă mai văd“, spune el.

Urmărește presa din România și din Spania – a învățat limba spaniolă citind ziarele – și e la curent cu ce se întâmplă în politică. În 2014, s-a înscris în partidul Ciudadanos, un partid naționalist, de centru-dreapta, care se opune mișcărilor de independență din Catalonia și Țara Bascilor. Manuel a înființat filiala din Castellón a partidului împreună cu încă 16 membri spanioli și, la scurt timp, a fost ales secretarul organizației.
La alegerilor locale din mai 2015, Ciudadanos a obținut patru locuri de consilieri la Primăria din Castellón de la Plana, iar Manuel Păduraru a devenit primul consilier din Castellón de altă naționalitate decât cea spaniolă.

©Cosmin Bumbutz / @bumbutz

Manuel spune că nu a fost ales de români, ci de spanioli, pentru că românii nu votează, deși sunt rezidenți și au dreptul să participe la alegerile locale din Spania. De-a lungul anilor, mai mulți politicieni spanioli au încercat să-i convingă pe români să voteze, dar numărul celor care s-au prezentat la vot a fost foarte mic.

„Eu cred că la români e o problemă de educație socio-politică-culturală și de-asta nu se implică“, spune Manuel. Mulți cunoscuți de-ai lui români i-au spus că n-are nicio șansă să fie ales și că partidul nu-l va pune pe o poziție eligibilă, pentru că e român. Manuel s-a bucurat să le arate că se înșală.

Elena Stancu