Să faci un interviu cu Iulian Bocai, laureat al Festi­valului Primului Roman de la Chambery, Franța, ediția din 2019, e o misiune destul de dificilă. Ai presiunea de a-ți măsura fiecare cuvânt din fiecare întrebare, misiune pe care, e drept, o ai sau ar trebui să o ai cu orice interlocutor. Doar că la el trebuie să mărești doza de precauție și, cu toate acestea, să te aștepți ca tânărul scriitor să îți dea peste cap măsurătorile tale care păreau precise. „Asta e doar o întrebare la modă, nici măcar nu înțeleg de ce e în vogă”, te sancționează el. Dar te iartă. Sau doar îți dă șansa să te redresezi, să revii cu altă așezare de cuvinte încheiată în semn de întrebare, la care Iulian Bocai să vină cu punctul de vedere. Dacă încep prin această notă personală, voi conti­nua asemenea. Cu Iulian Bocai am împărțit aceeași sală de clasă în anii de liceu, iar felul lui de a fi, autodidact, peste măsură de inteligent, talentat și muncitor ne-a făcut să ne dăm seama că va fi Cineva. Despre romanele sale, despre condiția scriitorului din România, colegul scriitorul răspunde în cele ce urmează.

„Camera în care scrieți nu trebuie să fie somptuoasă și nu aveți nevoie de un birou Early American cu tăblie basculantă în care să vă depozitați ustensilele de scris. Locul poate fi umil și are nevoie de fapt doar de un singur lucru: o ușă pe care să fiți dispuși s-o închideți. Ușa închisă e felul prin care dați de veste lumii că sunteți serioși în ceea ce faceți, că v-ați luat un angajament ferm de a scrie și că sunteți deciși să mergeți până la capăt”, așa spunea Stephen King. Ce spune Iulian Bocai? Ai o ușă care stă închisă sau o normă pe care ți-o impui?

Iulian Bocai: Asta spunea și Virginia Woolf, că ai nevoie de o cameră a ta ca să scrii – deși ea vorbea despre femei. Însă eu n-am mai stat singur în casă de când am venit în București, acum 14 ani, și primele două romane le-am scris într-o casă cu cinci oameni, împărțind camera cu prietena mea. Poți să fii serios în ceea ce faci și dacă n-ai un spațiu al tău – e nevoie de foarte puțin spațiu pentru literatură (dar – mai important – de ceva timp și de suficienți bani cât să nu faci foamea). N-am nici norme, dar dacă știu că am început ceva, mi-e greu să mă opresc până termin de scris.

Priță Barsacu, iar acum Constantin. Două personaje, două lumi, două vieți cât două romane. „Scriitorii în general sunt foarte buni psihologi. Ei observă foarte atent şi intră în profunzimea personajului. Uneori se descriu chiar pe ei”, spunea psihoterapeutul Kerren Rosner. Te-ai descris pe tine în vreunul dintre cele două personaje? Ai transferat episoade trăite pe propria piele în cârca lui Priță sau în cea a lui Constantin?

Iulian Bocai: În Priță, sigur, dar copilăria în Oltenia rurală era destul de generică, așa că nu e foarte dificil să faci transferul de la propria copilărie la cea a personajului. În Constantin era imposibil, fiindcă e un personaj de optzeci de ani. Aș spune însă că o calitate și mai esențială a prozatorului e să intre în capul personajelor care nu-i seamănă deloc.

Care este procesul: îți propui să devii scriitor sau devii? Ce resurse trebuie să ai? E suficient talentul?

Iulian Bocai: Nu e suficient. Aș spune că talentul nu e niciodată suficient pentru nimic, decât dacă vrei să fii amator. Numai munca te scoate la capăt, indiferent dacă scrii proză sau poezie; abilitatea de a te gândi la același lucru cu lunile și răbdarea de a trece nedescurajat peste zilele în care nu-ți iese nimic. Ca prozator cred că trebuie să ai înțelegere pentru oameni, simț pentru posibilitățile limbii și memorie pentru imagini, locuri, fețe și gesturi. Trebuie să fi iubit mult literatura și să fi citit mult. Nu știu dacă mai e altceva.

Cum rămâne cu statutul social și material al scriitorului în România lui 2019?

Iulian Bocai: Dintre scriitorii români, doar puțini își vând cărțile la un nivel la care ar putea să trăiască de pe urma vânzărilor și majoritatea scriu din pasiune, pentru un limitat prestigiu social care nu aduce după sine și avantaje materiale ori din dorința de a întreține un hobby intelectual, în timp ce viața lor profesională și socială e în altă parte. Așa că sunt câteva schizoidii în viața scriitorului român contemporan. Una din­tre ele nu e neapărat invenția lui, ci a condiției scriito­rului într-o economie de piață, și ea există de mai multă vreme: munca sa și obiectul pasiunii sale nu sunt unul și același lucru și – dacă e scriitor serios – atunci ce face în timpul zilei poate fi uneori în perfectă contradicție cu ce face când scrie. Altele sunt neașteptate însă: avem de pildă scriitori care se îndreaptă spre genurile pe care criticii estetizanți le-ar numi accesibile (sau „literatură ușoară”), dar care sunt la fel de puțin citiți ca cei care scriu literatură înaltă.
În al doilea rând, pentru scriitorul român tânăr nu există reprezentare instituțională. Deși e un creator, el se regăsește greu în instituțiile sindicale existente ale creatorilor. Asta are rezultatele evidente: unul este că nu există instituție guvernamentală sau non­guvernamentală care să apere interesele scriitorului român tânăr (și probabil ale scriitorului român punct) și ca atare acesta rămâne să se descurce cum poate; mai puțin evident, dar cred că infinit mai nefast, este rezultatul că scriitorii români tineri nu reușesc să se coalizeze într-o uniune de creație care, chiar dacă nu le-ar garanta avantaje sau beneficii materiale, ar funcționa măcar ca un spațiu semi-public în care s-ar putea discuta probleme comune breslei. Breasla însăși, ca atare, de abia există și majoritatea discuțiilor despre problemele ei fantomă (și complet lipsite de relevanță pentru societatea mai largă) se poartă online sau prin reviste cu nu mai mult de cinci mii de cititori fideli. Iar uniunea scriitorilor care deja există nu mai este pur și simplu credibilă moral ca instituție, deși intrarea în ea poate conferi încă beneficii.

Pregătești un al doilea roman. Bănuiesc că așteptările legate de felul în care va fi primit de către critici și publicul larg sunt și mai mari. Cum e scrisul, care e evoluția de la Priță la Constantin?

Iulian Bocai: Evoluția de la Priță la Constantin a fost chinuită, pentru că a doua carte a fost un roman mai greu de scris. Aș vrea să-ți pot spune ce fel de așteptări am, dar nu cred că sunt diferite de așteptările pe care le ai când publici orice carte.

Ce îl dezarmează cel mai mult pe scriitor?

Iulian Bocai: Probabil multe lucruri, dar pe mine decalajul dintre „cartea din cap” și „cartea de hârtie”, poate. Cartea din cap e mereu mai frumoasă și mai curajoasă, pentru că părți din ea rămân mereu nescrise. Pare mai întreagă, fiindcă e doar intuiție. Cea de hârtie se împiedică de toate obstacolele, de lipsa de chef, de muncă, de alte obligații, de limitele talentului etc.

Există scriitori care scriu prost/rău sau crezi mai degrabă că fiecare scriitură își are targetul și adepții ei?

Iulian Bocai: Există mulți scriitori care scriu prost, în toate categoriile de literatură, nu doar în cele co­mer­ciale. Istoria literaturii europene e plină de poeți mediocri. Faptul că un anumit scriitor are adepți nu e de ajuns să-l facă bun scriitor.

Sunt studii care atestă că femeile citesc mai mult. Ai în minte, atunci când scrii, un target rupt din studii ale unor instituții de profil sau ai în minte un public al tău la care vrei să ajungă cartea?

Iulian Bocai: Sunt studii care atestă asta pentru femei încă din secolul XVIII. Atunci erau publicul preponderent pentru roman, de pildă. Dar chiar dacă aș avea studii de public împărțite pe regiune, vârstă, sex și preferințe culinare, tot n-aș ști ce înseamnă să scrii pentru cineva. Nu vreau să spun că nu te gândești la cititor când te pui la masă, dar e un cititor destul de abstract, un altcineva – nu o persoană în carne și oase și nici o proiecție statistică.
Altfel, știi câteva lucruri despre cititorii tăi, fiindcă majoritatea nu te pot găsi decât în librării din orașele mari și, ca atare, vin din marile centre universitare sau sunt ei înșiși în breaslă. Dar asta nu spune mare lucru despre ei sau, oricum, nu suficient cât să poți prezice ce le-ar plăcea din ce scrii. Așa că scrii ce vrei și ce ți se pare esențial și speri să existe deja o comunitate pentru asta. De cele mai multe ori există.

Tot Stephen King, l-am luat drept referință pentru că are un volum dedicat scrisului, intitulat Misterul regelui, spunea că dacă vreți să fiți scriitori, trebuie să faceți două lucruri mai presus de toate: citiți mult și scrieți mult. Cât și ce citești?

Iulian Bocai: Citesc în fiecare zi, de dimineața până seara. În timpul zilei citesc istorie intelectuală, a instituțiilor culturale, a științei, de care am ajuns să mă cam plictisesc, dar de care am nevoie ca să-mi duc doctoratul la bun sfârșit. Seara citesc literatură sau filozofie. Am un prieten bun, Radu Dima, cu care discut texte de filosofie pe care le citim împreună (în ultimii trei ani am citit cu el Platon, Nietzsche, Wittgenstein, filosofi analitici și, acum, Heidegger). Cu Ruxandra, iubită-mea, citesc filosofie politică, fiindcă ea e mai interesată de chestiile astea cu liber­tate, comunism, gânditori de stânga. Lite­ratură citesc doar seara înainte de culcare, de obicei proză – ce găsesc pe la bibliotecă, deși acum sunt într-o pasă cu Marquez și Dickens. De când am scos Priță și de când sunt „autor român” am început să citesc mai multă literatură română, care înainte mă interesa doar ocazional.

Cum arată, în viziunea ta, cititorul ideal al celor două romane? Pe lângă preferința pentru scriitura ta, care ar fi numitorul lor comun?

Iulian Bocai: Nu cred că există cititori ideali. De îndată ce ieși din cercul cititorilor care te cunosc – și care te citesc parțial tocmai pentru că te cunosc, nu mai poți ști cine te citește și cum. Lumea care ajunge la cărțile tale nu e niciodată stereotipă și mulți te plac (sau nu te plac) din motive care nu sunt mereu reductibile unele la altele.

de Gina Matei