Interviu cu scriitoarea Holly Ringland

„Putem ajuta persoanele aflate în relații abuzive tratându-le, în primul rând, cu foarte multă compasiune, cu răbdare și respect, cu dragoste!”

de Diana Joicaliuc

„Să ai încredere în tine. Să ai încredere în povestea ta. Tot ce poți e să o spui așa cum e, adevărată”. Cu acest mesaj își încheie scriitoarea Holly Ringland romanul „Florile pierdute ale lui Alice Hart”, apărut la editura Humanitas Fiction, în traducerea Sînzianei Dragoș. Volumul de debut al scriitoarei australiene este o carte dureros de frumoasă, plină de speranță, despre dragoste și abuz, despre suferință și pierdere, despre fricile care ne blochează, despre felul în care se prăbușește o lume, pentru a renaște mai luminoasă. Mesajul lui Holly Ringland, care a suferit la rândul ei trauma violenței domestice, este adresat tuturor femeilor care au trecut prin astfel de situații.

„Să ai curaj, să prinzi inimă” este mantra femeilor abuzate de la Thornfield, unde se cultivă flori australiene, precum crinul de vanilie care este un mesager al dragostei sau umbra nopții care se traduce prin fascinație, iar la Thornfield, florile au rol terapeutic.
După ce ambii părinți își pierd viața într-un incendiu violent, Alice Hart, eroina romanului, în vârstă de nouă ani, traumatizată de tot ceea ce i s-a întâmplat, refuză să mai vorbească. La Thornfield, unde va veni să locuiască împreună cu bunica ei, Alice învață limbajul secret al florilor australiene pentru a putea transmite toate lucrurile pentru care nu avea glas. Pe măsură ce Alice înflorește în această comunitate matriarhală, redescoperă puterea vorbirii.

Să scrieți acest roman a fost un act de curaj, pentru că știați că pentru a spune povestea lui Alice va trebui să vă confruntați cu propria durere, cu trauma. Care a fost cel mai dificil lucru în scrierea acestei povești?

Holly Ringland: Poveștile mi-au dat dintotdeauna un sentiment de siguranță, astfel că, de mică, mi-am dorit să devin scriitoare. Dar cu toate că am simțit că scrisul este menirea mea, consideram că nu sunt suficient de bună, de inteligentă, de capabilă să scriu un roman. Am cunoscut o mare parte din viață, violența masculină, și toate stările mele erau amplificate de trauma pe care am trăit-o. Apoi, după ce am pierdut pe cineva foarte drag, mi-am dat seama că nu e timp de amânări și că trebuie să-mi înving frica. Așa că, m-am așezat pur și simplu și am început să scriu. Iar primul rând pe care l-am scris în acel caiet a fost de fapt începutul romanului „Florile pierdute ale lui Alice Hart”.
A trebuit să mă confrunt din nou cu trauma, cu lucruri pe care nu voiam să mi le amintesc și pe care nu le mai spusesem niciodată cu voce tare. Cel mai greu a fost să învăț să redau acele amintiri traumatice, chiar mai dificil decât faptul că a trebuit să retrăiesc clipe dureroase. Dar tot timpul am avut această senzație de trezire, de conștientizare și pe măsură ce scriam, povestea lua avânt. Mărturisesc că a fost epuizant! Să scriu această carte a fost în egală măsură lucrul cel mai dificil, dar și cel mai îmbucurător!

Numele eroinei m-a dus deseori cu gândul la Alice din Țara Minunilor. În ce măsură v-a inspirat povestea lui Lewis Caroll?

Holly Ringland: Au fost mai multe surse de inspirație. În primul rând, Alice este suma experiențelor mele de viață. Cu siguranță, „Alice în Țara Minunilor”, povestea lui Lewis Caroll, ne captivează imaginația de zeci de ani, iar ceea ce m-a inspirat a fost călătoria lui Alice, experiențele prin care trece pentru a-și descoperi propria identitate, aventura prin Țara Minunilor care este deopotrivă un tărâm magic, dar și înfricoșător și absurd, felul în care Alice se redescoperă după ce se îndepărtează de tot ceea ce îi este familiar.
Numele ei a fost inspirat și de o zonă a deșertului australian care se numește Alice Springs. Iar cel de-al doilea nume pe care i l-am dat, Hart, face referire și la deșertul roșu din inima Australiei. Acest peisaj dominat de roșu mă duce cu gândul la punctul central al corpului nostru, și anume, la inimă.
Locuind eu însămi, timp de patru ani, într-o comunitate izolată de indigeni din zona deșertului, am descoperit o altă Australie. Am învățat despre frumusețea culturii aborigene, iar farmecul dramatic al peisajului, importanța sa culturală și bogățiile naturale au avut un impact foarte puternic asupra mea. Toate aceste lucruri despre identitate, despre conectarea cu sinele, m-au ajutat să-mi creionez personajul.

Titlul fiecărui capitol trimite la diverse soiuri de flori. Limbajul plantelor, al florilor, capătă valoare terapeutică în povestea dvs. Florile transmit tot ceea ce nu putem spune cu voce tare. De unde această pasiune pentru flori?

Holly Ringland: În Queensland, unde am copilărit, erau foarte multe grădini sălbatice, iar eu am petrecut mult timp în grădinile mamei și bunicii mele. Și am crescut observându-le pe aceste două femei cum își canalizau emoțiile spre Pământ și reușeau să-și creeze o relație extraordinară cu plantele. Astfel, din durere, din griji, din traume și frici creștea un Paradis al naturii. Îngrijindu-se de acest loc idilic, aveau practic grijă de ele.
Atunci când am scris despre ferma de flori Thornfield, știam că Alice va ajunge aici și că voi scrie despre florile autohtone australiene, pentru că sunt atât de rare, de stranii, și în același timp extraordinar de frumoase. Dar odată ce a ajuns la fermă, Alice s-a trezit înconjurată de o mulțime de femei. Și în timp ce mă gândeam la ferma de flori, au început să-mi apară în minte tot mai multe personaje, femei inspirate din viața reală, femei care au ținut acest Pământ și au reușit să-și construiască o relație sacră cu natura și cu florile.
Asta a fost sursa mea de inspirație, atât pentru limbajul florilor, cât și pentru legătura aceasta dintre natură și voce, pentru că Alice se ascunde la un moment dat în spatele muțeniei, pentru a-și regăsi mai apoi vocea. Trebuie să înțelegem că un limbaj secret precum cel al florilor, ne va ajuta doar pe termen scurt, iar dacă ne dorim cu adevărat să fim libere, atunci într-o zi va trebui să ne ridicăm și să ne folosim vocea. Acest lucru este pe cât de înfricoșător, pe atât de plin de satisfacții!

„Să ai curaj, să prinzi inimă” este semnificația unei flori autohtone australiene, Swainsona, pe care am asociat-o cu eroina cărții, cu Alice Hart. Pe dvs. ce flori vă definesc?

Holly Ringland: Trebuie să vă mărturisesc că înainte de acest roman, nu aveam niciun tatuaj. Apoi, după ce am terminat de scris prima versiune, când nu știam încă dacă această poveste va fi interesantă pentru vreun editor, m-am dus și mi-am tatuat câteva dintre florile pierdute ale lui Alice Hart pe antebraț, pe mâna cu care am scris romanul. Printre aceste flori se regăsesc Swainsona, care pentru Alice Hart înseamnă să aibă curaj și să-și ia inima în dinți, de asemenea Grevilea de miere care se traduce prin grijă, precauție. Mi-am tatuat Arborele de coral cu aripi de liliac care înseamnă leac pentru inimi zdrobite, Mirtul de deșert care semnifică arderea, și în sfârșit, Acacia de Cutamundra care se traduce prin „Rănesc pentru a vindeca”. Acestea au fost primele flori pe care mi le-am tatuat, apoi cartea a început să fie publicată și tradusă, iar eu mi-am tot făcut tatuaje, dar primele cinci au o semnficație foarte specială pentru mine.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart” este o carte luminoasă, plină de speranță, deși abordați teme precum violența în familie sau abuzul fizic și psihic. La nivel mondial, potrivit statisticilor una din cinci femei a suferit o violență fizică și / sau sexuală din partea partenerului sau non-partenerului. În afară de legi mai bune şi mai multă înţelegere față de victime, care credeți că sunt măsurile urgente care ar trebui luate pentru a veni și mai mult în sprijinul victimelor violenței domestice?

Holly Ringland: Potrivit statisticilor, în Australia, o dată la o săptămână, o femeie este ucisă de un bărbat, în majoritatea cazurilor este vorba despre un actual sau un fost partener. Nu știu cum putem repara asta. Violența împotriva femeilor este și o consecință a inegalității de gen, a unei puteri masculine toxice. Cât despre politicile de combatere și prevenire a violenței împotriva femeilor, este foarte mare nevoie de fonduri pentru adăposturi, pentru sprijinul victimelor. Trebuie să existe un suport psihic, dar şi economic pentru victimele violenței domestice, pentru ca femeile care nu se pot întreține singure să nu ajungă în situația de a fi nevoite să revină alături de partenerul agresiv, după ce în sfârșit și-au găsit curajul să plece. Mi-ar plăcea să văd, în astfel de situații, că femeile și copiii sunt cu adevărat ajutați să înceapă o viață nouă.

În majoritatea cazurilor victimele violenței domestice revin la agresor de mai multe ori înainte de a-și găsi puterea și curajul de a-l părăsi definitiv. Motivele, după cum știm, sunt multiple. Cum putem ajuta victimele violenței domestice?

Holly Ringland: Eu însămi am fost una dintre acele femei. Prietena mea cea mai bună m-a crezut întotdeauna, nu m-a presat să iau o decizie, și asta a fost foarte important. Să nu uităm că există un mecanism complex al abuzului. De cele mai multe ori oamenii care interacționează cu astfel de situații au o percepție greșită și înțeleg prea puțin despre ce e vorba. De exemplu, în Australia, și sunt sigură că se întâmplă peste tot în lume, oamenii se întreabă de ce nu pleacă femeile din relațiile abuzive, de ce nu își părăsesc partenerul dacă le este atât de rău. Practic, în felul acesta nu facem decât să dăm vina pe femei. Trebuie să înțelegem însă că o femeie aflată într-o relație violentă, sub controlul excesiv al partenerului, va trăi în permanență cu frică, poate ajunge să aibă tulburări de stres post-traumatic. Orice fel de traumă afectează creierul. Femeia este blocată din punct de vedere emoțional, nu mai simte lucrurile, nu le mai vede.
Putem ajuta persoanele aflate în astfel de relații abuzive tratându-le, în primul rând, cu foarte multă compasiune, cu răbdare și respect, cu dragoste. Să le credem, să nu punem la îndoială gravitatea situației prin care trec. Să înțelegem că sunt foarte mulți factori. E foarte complicat și e foarte dureros când o persoană la care ții trece prin așa ceva, dar ceea ce poți să faci este să o asiguri că ușa ta va fi în permanență deschisă.

„Florile pierdute ale lui Alice Hart” este un roman despre eliberarea de trecut. Cum v-ați simțit când ați terminat de scris romanul?

Holly Ringland: Brene Brown, doctor în asistența socială în Statele Unite spune că dacă nu înveți să controlezi povestea, atunci ea va ajunge să te controleze pe tine. De exemplu, dacă ne este rușine pentru ceea ce ni s-a întâmplat, dacă nu acceptăm aceste experiențe, rușinea ne va urmări mereu, în comportamentul nostru, în modelele noastre de gândire, în abilitățile de a ne iubi pe noi înșine și pe celălalt. Scriind povestea lui Alice Hart simt că eu controlez această poveste, iar rușinea aceea pe care am simțit-o ani de zile, nu mai este a mea. Acum povestea îmi aparține și cred că asta este cea mai mare schimbare pe care scrierea acestui roman ”Florile pierdute ale lui Alice Hart” a adus-o în viața mea.

”Florile pierdute ale lui Alice Hart” este și o carte despre puterea poveștilor. În ce fel credeți că ne ajută literatura mai ales în vremurile acestea pline de incertitudine pe care le trăim?

Holly Ringland: Cred că e un moment cât se poate de potrivit să discutăm despre puterea poveștilor. Pandemia a închis de-a dreptul lumea, ne-am deconectat unii de alții, și în tot acest context, poveștile sunt cele care ne unesc, crează empatie, cu oameni, cu locuri, cu situații și experiențe care nu ne sunt familiare și pe care poate nu le vom cunoaște niciodată. Poveștile sunt în ADN-ul nostru. A spune povești este un act definitoriu care ne-a făcut oameni încă de la începutul timpului. Tot ceea ce caută sufletele noastre este în povestiri. Poveștile creează empatie, legătură și înțelegere – și avem mare nevoie de asta, mai ales în vremurile pe care le trăim acum.

articol publicat în Capital Cultural nr. 25