de Anda Ionaș
Ofelia Popii pare a fi fost menită teatrului prin însuși numele pe care îl poartă. Rolul care a consacrat-o, în țară și peste hotare, este cel al lui Mefisto, din Faust-ul lui Silviu Purcărete, pe care îl joacă de 16 ani la Sibiu și pentru care a fost recompensată în 2008 cu premiul UNITER, iar în 2009 cu premiul Herald Angel, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Edinburgh.
De atunci ea a mai primit încă două premii UNITER (în 2011 și în 2019), dar și două premii Gopo, pentru rolurile din Q.E.D. (regia Andrei Gruzsniczki) și Om-Câine (regia Ștefan Constantinescu), în 2015, respectiv 2023. În acest an, la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, și-a lansat trei cărți care au la bază teza ei de doctorat: Stima de sine a actorului în lupta cu fricile și blocajele, Echilibrul psihic al actorului în actul creației și Mefisto sau Măștile care îmbracă Neantul. În ciuda tuturor acestor realizări, Ofelia a rămas în decursul timpului un om modest, sincer, cald, și un interlocutor foarte plăcut.
Anda Ionaș: Când ți-ai dat seama pentru prima dată că ai putea să faci actorie?
Ofelia Popii: Eu am vrut să fac foarte multe lucruri. Când eram în clasa a XI-a am vrut să fac arhitectură, dar m-am trezit cam târziu. Ai mei nu aveau bani să-mi dea meditații, și atunci am început să mă pregătesc pentru Științe Economice, împinsă de maică-mea și de faptul că colega și prietena mea cea mai bună, a dat la Științe Economice. Atunci mi-am dat seama că nu e de mine.
Am avut un moment de claritate și pur și simplu am fugit de acasă și am dat admitere la actorie, dar am picat. Ca să nu se supere ai mei că am fugit de acasă, am dat admitere la Politehnică. Am făcut un an de Politehnică apoi am dat din nou la actorie. Până atunci mergeam la cursuri la Școala Populară de Artă și la Palatul Copiilor din Arad. Luam tot timpul locul I la concursuri de actorie sau de recitare, dar nu știu de ce, nu a fost o opțiune pentru mine. Deși îmi plăcea, o luam ca pe un hobby. Dar cu multe lucruri am rămas de la Școala Populară de Artă, de la doamna Emi (actrița Emilia Dima Jurca), lucruri pe care după aceea nu le-am învățat în facultate, legate de o igienă a muncii…
Ce înțelegi prin „igiena munciiˮ?
Ofelia Popii: Cum să te concentrezi, cum să nu-i deranjezi pe ceilalți, cum să vii înainte, nu în ultimul moment, să repeți textul, a doua zi după ce l-ai primit să-l ai învățat… Adică, lucruri pe care când am văzut că alții nu le fac, mi-am dat seama că mie mi se păreau firești pentru că eu le știam de dinainte.
Când ai o reprezentație seara, cum decurge ziua respectivă? Te canalizezi în mare parte a timpului asupra personajului pe care îl vei interpeta?
Ofelia Popii: Repet textul cu o zi înainte și în ziua respectivă până mă duc la teatru. Mintea rămâne cumva focusată pe momentul respectiv, dar nu-mi blochez ziua total, să nu fac nimic, sa fiu zen, ca să-mi păstrez energia… Nu, nu pot. În primul rând pentru că aș avea emoții foarte mari. Prefer să acționez și să fac diferite activități care mă ajută să nu mi se amplifice atât de tare momentul și să mă consume emoțiile până ajung să joc. Deci prefer să fiu activă, dar un pic mai econom, adică nu o să mă duc să înot toată dimineața. Nu fac lucruri care să mă solicite și sa-mi consume toată energia.
Ești deținătoarea a două premii Gopo. Cum ai început să joci în filme? Când ai terminat tu facultatea erau mult mai puține posibilități de a face film pentru un actor…
Ofelia Popii: Da, iar eu am terminat la Cluj. Cei care terminau în București aveau încă din timpul facultății colaborări. Am avut și eu ceva colaborări în facultate, rolișoare în filmele studenților de la regie, după care a urmat o perioadă de pauză consistentă, fiindcă pur și simplu nu eram chemată la castinguri. Din provincie te cheamă în general după ce se epuizează variantele din București și atunci pur și simplu dacă nu vezi omul, nu te gândești la el.
Mă pun și eu în pielea lor… Sunt și costuri suplimentare pentru actorii care nu sunt din București: cazare, transport… Dacă actorul are spectacole și nu e disponibil, așa cum este un actor din București, atunci se complică situația și de multe ori, de foarte multe ori, chiar dacă te vrea, până la urmă regizorul ajunge să opteze pentru altcineva. Mie mi s-a întâmplat. Sau au impresia că ești foarte ocupat și că îți poate pune bețe în roate directorul sau programul din teatru.
Consideră că este un factor de risc, chiar dacă în mod normal un film se pregătește cu mult timp înainte și tu anunți. Eu nu am avut probleme din punctul acesta de vedere. Tot timpul mi-au dat voie de la teatru să merg, dar altceva este când tu știi că poți să lucrezi, să repeți în aceeași zi cu un actor, față de cineva care trebuie să vină de la Sibiu și trebuie să fie liber în perioada respectivă.
Cum ai lucrat cu Bogdan Dumitrache, partenerul tău din filmul Om Câine / Man and Dog
Ofelia Popii: Foarte bine, fiindcă este un actor generos și profesionist. Chiar am învățat multe lucruri de la el. Se simte că joacă în foarte multe filme. Pentru mine e încă dificil să joc în film, pentru că, nu știu cum să îți explic, e diferit de teatru, nu strict în ceea ce privește asumarea personajului sau ce înseamnă lucrul meu cu mine la personaj, care normal că e asemănător, drumul e același, dar partea tehnică nu o știu. Sunt trucuri de care e adevărat că într-un fel mă bucur că nu m-am contaminat, dar din alt punct de vedere, mă gândesc că regizorii preferă un actor care știe cum să tragă la cameră fără să se vadă asta.
Crezi că este important să ai și perspectiva unui director de imagine?
Ofelia Popii: Da, am avut parte de oameni foarte faini la imagine, cu experiență, care mi-au șoptit: „Vezi că acolo, când dai cu cârpa aia, poți să te întorci pe partea cealaltă să deschizi la cameră…ˮ. Chestii pe care puteau să nu mi le zică, fiindcă până la urmă imaginea lui funcționa oricum. Sau îmi spuneau „Uite, asta e partea ta bună! E bine cum cade lumina în unghiul ăsta…ˮ. M-au ajutat mult.
Care sunt calitățile unui partener bun de scenă sau de film?
Ofelia Popii: E foarte important să fie profesionist, adică să aibă ca scop principal filmul sau spectacolul, nu orgoliul, pentru că am întâlnit și partea cu orgoliul, și nu a fost deloc de folos nici măcar omului orgolios. Orice gând parazitar de genul ăsta bruiază. Nu știu de ce, dar am senzația că orgoliile sunt mai mari la teatru decât la film. Poate și pentru că la film echipele se formează atunci, și oamenii stau mai puțin împreună, dar mi se pare că toți își adună energia, și scopul principal rămâne filmul. Nu e timp să își dea în petic, să își arate toate fețele.
Pe când la teatru, mai ales la un teatru unde lucrezi foarte mulți ani și te întâlnești în diverse ipostaze, e foarte greu… Sunt o grămadă de orgolii, foarte multe lucruri personale, care după părerea mea, nu au ce să caute în meseria noastră, dar ele există. Deci prima calitate a unui partener, și a unui actor bun, în general, cred că trebuie să fie profesionalismul.
Să fie generos, maleabil, să asculte regizorul, fiindcă el are privirea de ansamblu, și să nu încerce să fie mai mult decât e partitura lui, dar, bineînțeles, să facă cât poate de bine partitura respectivă. Eu întotdeauna am avut regulile astea foarte clare și m-a bruiat de fiecare dată când cineva se supăra fiindcă numai atât are. Păi fii creativ și fă cât poți de bine din ceea ce ai!
Simți că există chimie cu anumiți parteneri?
Ofelia Popii: Da, într- adevăr e important să faci parte din același tablou, fiindcă se transmite dincolo chimia asta. Este important și când repetăm, mai ales la teatru, ore și ore, să fii pe aceeași lungime de undă. Eu am repetat bine cu oameni cu care nu aveam absolut nimic în comun, dar funcționăm foarte bine pe scenă, și asta e de fapt important.
În ce fel te ajută experiență din teatru când faci film și viceversa?
Ofelia Popii: M-a ajutat experiența din teatru la nivel de rezistență, fiindcă sunt un actor rezistent, nu obosesc ușor, mă concentrez bine pe termen lung, învăț repede un text, rețin foarte repede mișcările și indicațiile, pot să le pun în practică imediat, nu sunt imobilă sau inertă interior. Am observat (am mai spus-o, dar e adevărat, și nu am ce să spun altceva) că aveam un fel de clișee sau manierisme, nu știu cum să le spun, în teatru, și din momentul în care le-am văzut în film, m-a tulburat și am avut noroc cu asta, fiindcă am putut să le elimin și din teatru. La alți actori le vezi, dar la tine nu poți să le vezi…
Țin de gestică, mimică?
Ofelia Popii: Da, exact! De a face mai mult decât e nevoie. La teatru parcă îți iei mereu un avânt să faci ceva, (poate ai senzația că nu se vede până în ultimul rând), dar pe ecran se observă tot timpul asta.
Dar așa era gândită și în secolele trecute interpretarea, în tușe puțin mai groase, tocmai pentru a putea fi observate personajele chiar și din ultimele rânduri…
Ofelia Popii: Da, dar să știi că există actori care nu au deloc tușele astea îngroșate și se înțelege perfect. Cum ar fi Victor Rebengiuc în Tatăl. Un om care să joace mai modern și un actor mai firesc, nu am întâlnit. Cu tot tineretul acela în jurul lui, el era cel mai modern în spirit: totul simplu, direct, limpede, cu țintă, cu scop. Nu avea nevoie de nimic amplificat. Și se înțelege absolut tot. Eu cred că dacă ne schimbăm gândirea, putem și noi să jucăm mai bine.
Poate că cei tineri au cumva tendința să epateze, iar după mai multă experiență nu mai simt nevoia asta…
Ofelia Popii: Nu, eu cred că nu contează vârsta. Cel mai important este să știi că se înțelege și se vede, nu e nevoie să ai tu grija asta. Pe mine m-a ajutat filmul să-mi dau seama de asta. Nu făceam niște lucruri foarte grave, dar le-am văzut la primele filme, la primele repetiții…
Atunci eram mai tânără, mă gândeam că toate foițele astea cu care încerci să te acoperi vor apărea la un moment dat în carieră, dar nu mă așteptam să apară și la mine, nu atât de devreme. Din cauza aceasta m-a tulburat așa de tare. Manierismul vine și nici nu știi când vine… Am avut marele noroc că am fost lăsată să mă uit la duble. Mulți regizori nu lasă actorii să privească dublele, dar eu am avut la Q.E.D. parte de o producătoare foarte mișto, Velvet Moraru, care m-a chemat din prima.
Ea a decis, fiindcă regizorul nu voia să îmi arate dubla. Nici nu știu cum să zic, era o chestiune de respirație. El tot venea, mai șoptea o indicație, dar eu, obișnuită să iau totul în plex, totul să fie pe viață și pe moarte, ca în teatru, pur și simplu șarjam, jucam prea mult. Era prea mult pentru scena respectivă. Și apoi, când simțeam că începe șușoteala, mă duceam și mă uitam la secvență. Dar într-adevăr, de multe ori te poți și înhiba când te vezi…
De unde te inspiri în momentul în care îți creezi personajele? Ești atentă la oamenii din jur? Ai în minte personajul și începi să îl compui?
Ofelia Popii: Da, poate să fie ceva din scenariu sau din piesa de teatru care mă duce cu gândul la o persoană sau la mai multe deja cunoscute, dar de fiecare dată demersul este în funcție de personajul la care lucrez și de regizorul cu care lucrez. De exemplu la Trei surori [regia Andrei & Andreea Grosu] m-am jucat foarte mult în perioada în care am lucrat, și personajul respectiv e o sumă de mai multe persoane pe care le cunosc. Soții Grosu stau individual la discuții cu fiecare actor și îi dau câte o temă, iar asta mi-a deschis foarte multe perspective.
În Livada de vișini [regia Dumitru Acriș] tot în zona étude-ului am lucrat și am acoperit niște persoane pe care le-am cunoscut la un moment dat. Dar după aceea, totul devine mic-mic, fiindcă altfel se vede caricatural în afară. Adică păstrezi puțin din étude-ul respectiv, doar puțin, cât pentru tine să însemne ceva, să aibă viață, să nu rămână doar la nivel de replică, text, ceva superficial. Iar în filmul Om câine, cel mai complicat mi s-a părut să fac masaj. Chiar am fost la masaj să văd cum se face, m-am uitat la tutoriale… Mă uitam la mâinile mele și nu le credeam…
Dar invers, personajele tale se întâmplă să te inspire?
Ofelia Popii: Da, vrând –nevrând. Vezi un film doar ca spectator și te influențează, darămite să interpretezi personajul. M-a ajutat mult să reușesc să înțeleg diferite feluri de a fi ale unor oameni care de multe ori m-au supărat. Cum să zic…? N-aș opta să le preiau comportamentul și n-aș vrea niciodată să fac anumite lucruri, dar cumva, jucând roluri în zona respectivă, vezi și din perspectiva lor și te gândești ce-o fi fost în capul lor și cumva te ajută să depășești momente dificile.
Am citit odată un interviu cu Ethan Hawke în care el spunea că se mai gândește din când în când, ca la o ființă reală, la personajul lui din trilogia Before Sunset/ Sunrise/ Midnight și se întreabă ce mai face Jesse. Ție ți se întâmplă să mai porți personajele cu tine o vreme?
Ofelia Popii: Da… Frumos… Am și eu unele care mi-au fost foarte dragi. De exemplu, Bess din Breaking the Waves. Așa, periodic, îmi vine un dor de personajul ăla. Într-adevăr și-a pus cumva amprenta pe mine și m-a atins foarte tare.
De unde anume din realitate te încarci cu energie pozitivă ca să o duci apoi înspre teatru sau înspre film?
Ofelia Popii: Din viața personală, de la fetița mea, Sofi. Copiii tot timpul văd partea bună, au entuziasmul, prospețimea de a se bucura. Noi cumva trecem și nu mai observăm. Avem tendința să rămânem numai cu ce nu ne convine, cu ce nu funcționează, și asta, de exemplu, mi-a dat mult de gândit. O văd pe Sofi că știe să ia dintr-o situație ce e bun, frumos. Eu am avut capacitatea asta mult timp, dar la un moment dat se întâmplă ceva, și se realizează un dezechilibru. Și nu știi când e, că nu apare peste noapte neapărat, dacă n-ai suferit o traumă, dar așa, ușurel, ușurel… Acum îmi propun să văd lucrurile frumoase, să am bucurii, să văd partea luminoasă, nu aia întunecată. E important ca dacă nu vine în mod natural, să stai și să te gândești.
Până la urmă și Bess avea ceva din inocența unui copil.
Ofelia Popii: Da, da… Păi de-asta mă și gândesc periodic la ea…
Imagine principală: Teatrul Național Radu Stanca Sibiu / Facebook
