Quod erat demonstrandum: talentul Ofeliei Popii. Este omul care și-a găsit drumul de mers, drumul care i-a fost croit și anume acela de a transpune în viu personaje schițate-n cuvinte pe hârtie. Armonia aceasta îi dă Ofeliei o căldură fosforescentă aproape, de parcă această căldură ar fi un element în sine, pe care Ofelia îl poartă orișiunde cu ea și pe care îl zărim în zâmbet, în glas, în felul de a păși lent, discret, cu teama fâstâcită de a nu tulbura liniștea.

Am întâlnit-o într-una din serile CINE M-A văzut la Habitus, unde am descoperit-o într-o altă ipostază, aceea de actriță de film. Este vorba despre Q.E.D., filmul regizorului Andrei Gruzsniczki, film ce urmărește traseul unei femei spre obținerea pașaportului în timpul regimului comunist, cu toate piedicile și frământările interioare pe care aceasta le trăiește.

Reporter: De la teatru la film. Cum s-a întâmplat?

Ofelia Popii: Am început cu filmul domnului Purcărete, „Undeva în Palilula”. Eu îmi doream de mult să joc în filme însă nu s-a întâmplat până atunci. Practic, cred că fiecare actor de teatru își dorește să joace măcar o dată într-un film, măcar pentru a vedea cum este… Ce înseamnă… Dacă îi place… Iar mie mi-a plăcut foarte mult. Sinceră să fiu, aș vrea să mai joc în filme. Sper să mi se mai ofere ocazia.

10365656_382117748644573_5620346643193082921_o

Rep: Ce anume te atrage spre zona aceasta a filmelor?

O. Popii: Este diferit de teatru, sunt alte mijloace de expresie. E un fel de a juca mai conținut, mai firesc, cu mai puțină formă. E mai acoperit jocul actoricesc. M-a ajutat chiar și în teatru, chiar foarte mult pentru că, în timp, ajungi să te contaminezi cu diverse ticuri pe care nu le realizezi în teatru, pe scenă. În schimb, ele sunt foarte vizibile în film. Extrem de vizibile. Și le-am remarcat și eu văzând repetițiile. Aveam diverse expresii, ticuri pe care nu mi le doream în nicio parte, nici în teatru, nici în film.

Rep: Spuneai, la un moment dat, că teama de la început de a juca pe scenă a dispărut, iar acum a rămas doar plăcerea. Cum este pe studiourile de filmare?

O. Popii: De fapt, tot timpul am niște emoții extraordinare, dar nu mă mai gândesc. În film, nu sunt atât de stăpână pe mijloacele mele. În teatru nu stau să mă mai gândesc la tehnică, de exemplu, deja o am și atunci sunt liberă. În film am nevoie de foarte mult autocontrol. Dar sper că, în timp, dacă mi se mai oferă posibilitatea, să-mi descopăr libertatea și în film.

Rep: Când este timp pentru toate? Pentru Ofelia – actrița de teatru, Ofelia – actrița de film și Ofelia- mama?

O. Popii: Timp este, bineînțeles. Cum am găsit până acum voi găsi și de acum înainte.

11402230_382117761977905_5808095859400655588_o

Rep: Ce înseamnă Q.E.D. pentru tine? Este un film despre comunism? Întreb aceasta deoarece, regizorul, Andrei Gruzsniczki, a repetat deseori ideea că filmul este, de fapt, despre azi. Că este un film actual.

O. Popii: Este un film despre libertate, despre căutarea libertății mai ales din cauza faptului că este pus în contextul unui regim care atingea libertatea în rândul intelectualilor, în special. Iar aceștia aveau de suferit. Este extrem de actual acest film pentru că, deși ai voie să publici în străinătate și să te dezvolți în altă țară, totuși, încă te izbești de niște bariere, de niște granițe, și e înfiorător cumva să-ți dai seama că oamenii nu s-au schimbat atât de mult. Că, de fapt, sforile continuă să fie trase, sistemul este foarte puțin schimbat. Și e trist. Dar, într-adevăr este un film despre oameni. Despre relațiile dintre ei. Despre iubire, despre libertatea de exprimare…

Rep: Quod erat demonstrandum…demonstrează ceva filmul?

O. Popii: Cred că a demonstrat, din punctul de vedere al personajului meu, că, chiar dacă îți găsești libertatea de a pleca dincolo, poți pleca cu inima mai puțin liberă dacă ai trădat sau ai ales să faci niște lucruri care nu erau etice, morale… Deci, cum e mai bine? Să pleci și să-ți reîntregești familia dar să-ți trădezi un prieten? Să-ți lași în urmă tatăl? Să rupi ceva pentru a uni altceva? Cred că asta a demonstrat personajul meu, că poți să-ți găsești libertatea trecând peste cadavre…

Rep: Cine este Elena Buciuman, personajul pe care îl interpretezi?

O. Popii: Elena este o doamnă informaticiană pe care o vedem în film din momentul în care începe demersurile pentru a pleca, împreună cu fiul ei, în Franța, unde este soțul său. Luptă cu sistemul, cu securitatea care este cel mai bine reprezentată în film de Florin Piersic Jr și luptă și cu datoria de prietenă pe care o are față de Sorin Loveanu pentru că de fapt i se oferă această afacere de a-și trăda prietenul pentru a primi pașaportul. Deci, vedem o femeie destul de puternică, dar care este pusă să aleagă. E strânsă cu ușa.

Rep: În teatru, spectacolele sunt organisme vii. Creația nu se încheie după repetițiile cu regizorul, ci ea continuă, cu fiecare reprezentație, prin schimbul dintre actor și public. În film, construcția personajului, a acțiunii se rezumă la interacțiunea regizorului cu actorul. Este acesta un neajuns al cinematografiei?

O. Popii: Spectacolele de teatru sunt vii. Ele pulsează în fiecare seară, cu fiecare reprezentație. În film e puțin diferit, deoarece, după ce filmările se încheie, totul este în mâna unei echipe total diferite, echipa care montează, care pune muzica… Nu mai e în controlul tău, al actorului. Regizorul este dominant, deci, și apoi toți cei care lucrează în jurul lui. În teatru, se întâmplă exact invers. Este și o vorbă pe care o zic majoritatea regizorilor de teatru după ce repetițiile sunt gata, Spectacolul este al vostru, adică al nostru, al actorilor. Luați-l, e copilul vostru de acum. Ni-l predă. Și, dacă spectacolul e bun, chiar se întâmplă această transformare, această maturizare. Dar la film nu mai ai ce face. Filmul se face cum vrea regizorul, cum vrea cel care montează filmul. Tu stai pe scaun și te uiți. Acum am reușit să înțeleg și eu cum este să fii regizor de teatru, când stai în sală și te uiți la spectacolul tău și nu ai ce face pentru că el are deja viața lui proprie. Așa și noi, stăm și ne uităm la film și e ciudat să nu poți interveni. Is too late. Nu mai poți acționa asupra personajului tău așa cum o faci în teatru.

11141746_382118051977876_5583064696903850623_o

Rep: Sunt schimbări pe care le-ai aduce filmului? Sau măcar personajului tău, modului în care l-ai jucat?

O. Popii: Aș fi făcut unele lucruri diferit, unele momente le-aș fi abordat diferit. Totuși din astea înveți.

Rep: Ce înseamnă comunism și ce înseamnă capitalism?

O. Popii: Este o diferență între cele două, mai ales din prisma României. De exemplu, dacă pornim de la imaginea filmului, alb-negru . Dacă stau să mă gândesc, amintirile despre acea perioadă sunt alb-negru-cenușiu, poate și din cauza culorilor pe care le purtau oamenii în haine, culorilor pe care le aveau clădirile, cu acele blocuri gri. Când a venit revoluția cu acea explozie de culori, am fost fermecată. Deci e cumva o deosebire, mai ales spre finalul regimului, totul parcă era din ce în ce mai apăsător. Acum oamenii sunt liberi, mai vioi, mai zgomotoși. Eu vorbesc acum din punctul de vedere al omului pentru că mi-ar fi greu să privesc aceea perioadă din punct de vedere politic, de exemplu. Cel mai important este că am câștigat în libertate. Poți să te duci să vezi, să auzi, să călătorești. Bineînțeles, muncind pe brânci. Nici nu are sens să comparăm salariile din România cu cele din alte state vest-europene, de exemplu. Spun aceasta mai ales acum când am proaspătă această experiență din Stuttgart. Nici nu vreau să vă zic cât are salariul un actor acolo. Însă reușim, reușim să ducem cultura dincolo, mai ales. Și câștigăm respectul lor. Când întâlnesc oameni talentați altfel privesc România.

Rep: Cum vezi lumea filmului?

O. Popii: Pentru mine se mișcă destul de greoi față de teatru. Sunt actori care fac mult mai mult film, fiind solicitați. La mine nu este așa. Sunt destul de rar solicitată. De exemplu, după Q.E.D. am avut doar un pre-casting, să-i zicem, și unele discuții. Nu mi s-au aranjat cumva lucrurile pentru a-mi înlesni drumul în lumea asta. Deocamdată. Cu cât ești mai bun într-un domeniu, în teatru de exemplu, devii mai selectiv. Ceea ce face ca timpul tău liber să fie mai mare. Pentru că, dacă la început vrei să joci orice, orice, oricât de mic, apoi, crescând, încerci să te orientezi spre roluri care te avantajează pe tine. Începi să selectezi. În funcție de ce se montează în teatru, ai mai mult timp pentru alte proiecte care pot implica, desigur, chiar filmul.

Rep: Planuri în afara României?

O. Popii: Chiar am terminat un proiect în teatrul din Stuttgart. Este chiar o colaborare a Teatrului Radu Stanca. Eu și Ciprian Scurtea am fost selectați de aici, iar ceilalți sunt actori ai teatrului din Stuttgart. Actori foarte buni alături de un regizor de excepție, Armin Petras. Un spectacol foarte interesant, o întâlnire de oameni care nu vorbesc aceeași limbă. De fapt, vorbesc aceeași limbă, limba teatrului. Este un spectacol pe care mi-ar plăcea să-l văd. Să stau în sală și să-l văd. Sunt spectacole pe care le vezi și zici da, frumos… dar, aici, îți pui întrebări…

11270472_382117298644618_2616068439755235093_o

Rep: Teatrul înseamnă o relație specială a actorului cu personajul său, mai ales în momentul reprezentației. O oră sau mai mult, doar tu și personajul. Simți că este altfel în film? Personajul este adus la viață discontinuu…

O. Popii: Eu, drept să spun, în toată perioada în care am filmat am încercat să rămân cu personajul. Altfel mi-ar fi foarte greu. Și în teatru când lucrez la un personaj, în perioada în care lucrez, mă modific un pic fiindcă nu vreau să părăsesc teatrul goală. Nu vreau să pierd complet contactul cu ce-am făcut acolo, cu momentul acela de înțelegere a personajului, de întâlnire cu el, de asumare care înseamnă îmbogățirea interiorului. Tu nu poți să te golești de el lăsându-l într-un sertar la teatru. În perioada în care am filmat am încercat, cât de mult am putut, să fiu ca ea, ca Elena, să mă gândesc la povestea ei, să văd prin prisma ei. Tu, ca actor, trebuie să te gândești la mai multe experiențe ale ei, experiențe pe care poate nu le regăsești în film, dar prin care ea a trecut. Mă ajută mult exercițiul acesta în înțelegerea unui personaj.

Rep: Au existat situații când, efectiv, nu ai reușit să simți deplin un personaj pe care l-ai jucat?

O. Popii: Poate din afară, publicul simte că nu ți-a ieșit tocmai bine un rol. Și e complicat, uneori. Sunt unele personaje cu care ai drumul deschis de la început, te întâlnești cu ele și mergi mai departe. Sunt altele, însă, care au nevoie de timp pentru a ți se arăta.

Rep: Contactul cu un personaj nou, cu bune și rele, cu emoții și zbateri interioare, este prilej de introspecție pentru un actor?

O. Popii: Tu practic înțelegi personajul cu mintea ta. Se reflectă felul tău de a vedea personajul, felul tău de a privi o situație. Bine, toate sub dirijarea atentă a regizorului. Deseori, actorul poate avea păreri contradictorii față de cele ale regizorului, care vede povestea în ansamblu și știe ce-i mai bine pentru un spectacol, pentru un film. Dacă personajul reacționează așa sau invers, se vor deschide niște uși, alte uși, însă, în definitiv, aceste uși sunt deschise tot de actor. El este cel care trebuie să înțeleagă reacția personajului său pentru a deschide ușile ce se vor deschise. Tot tu înțelegi despre tine cum ai fi, dacă ai fi în situația respectivă. Deci, e o întâlnire cu tine..

Rep: Un actor este, așadar, un norocos…

O. Popii: Așa este. Suntem norocoși. Sunt oameni care lucrează cu cifre, mergând tot mai departe de ei înșiși. Aici, în teatru, ca actori, avem ocazia să ne apropiem din ce în ce mai mult de noi. Într-adevăr, este o meserie foarte frumoasă.

 Foto: Gabriela Cuzepan