Un dialog amplu cu absolvenții Departamentului de Artă Teatrală ULBS Sibiu și cu profesorii lor

Ne aflăm la final de an universitar, iar pentru unii studenți chiar la final de ciclu de învățământ. E momentul cursurilor festive, al florilor și al felicitărilor, în sfârșit permise acum, că s-au mai relaxat restricțiile impuse de epidemia de coronavirus. Ce au însemnat acești trei ani pentru studenții Anului III Actorie din cadrul Departamentului de Artă Teatrală al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu? Cât de dificil este să studiezi actoria în online? De câtă flexibilitate, creativitate și voință este nevoie pentru a nu rata șansa unei împliniri profesionale viitoare din cauza condițiilor  aproape neverosimile în care s-a desfășurat studiul pentru mai bine de un an?

Acești tineri alături de profesorii lor, Ofelia Popii, Cristina Blaga-Tomuș și Alexandru Malaicu dovedesc că totul este posibil cu multă muncă, optimism și tenacitate. „The Climbersˮ —spectacolul lor de licență, inspirat din „The Mountainbikers”, de Volker Schmidt este mărturia faptului că în condiții grele se pot face totuși lucruri minunate, și de aceea i-am provocat pe cei implicați la un dialog despre studenție, pandemie și pasiunea pentru teatru.

Anda Ionaș: Cum ați lucrat în toată perioada asta, Ofelia? Cât de dificil a fost să realizați un spectacol de licență cu toate restricțiile impuse de pandemie?

Ofelia Popii: Când a început pandemia a trebuit să ne mutăm în online și să refacem tot planul pe care- l aveam inițial. Totul a trebuit regândit. Unele lucruri le-am modificat din mers, altele mi-au luat câteva nopți nedormite, ca să pot să mă gândesc la ceva care ar fi un câștig real pentru ei, chiar dacă toată situația părea împotriva noastră. Două semestre la rând am avut câte un studiu online iar textul spectacolului „The Climbers” l-am găsit împreună, tot la discuții online. Le-a plăcut, marea majoritate a fost de acord că e cea mai bună alegere pentru ei. Mie mi-a convenit că erau scene în doi și atunci părea și mai sigur. E un text bun, profund, cu partituri foarte bune. Ne-am apucat de el, l-am desfăcut. Eu sunt de principiul că orice dezavantaj trebue transformat într-un avantaj și atunci ne-am ocupat mult de curățirea mijloacelor actoricești, tehnică pe sticlă, între teatru și film, pentru că nu puteam zice că ei sunt deja actori de teatru și trebuie acum să își modifice mijloacele. Nu am avut o cameră cu obiectiv larg. Majoritatea scenelor au fost construite în fața telefonului, sau unui calculator, dar asta a oferit avantajul de a putea lucra la detalii. Am mai prins câte o ocazie în care ne puteam întâlni, că situația era ceva mai bună, și ei puteau să joace împreună scenele respective, să se filmeze, să colaboreze unii cu alții, pentru ca semestrul ăsta, în sfârșit, să se deschidă porțile facultății, să ne putem vedea și să ne apucăm de lucrul propriu-zis, de ce înseamnă teatru de fapt.

Anda Ionaș: Mă gândesc că a existat totuși și un avantaj al faptului că ei puteau să își vadă expresiile pe ecran…

Ofelia Popii:  Bineînțeles, faptul că puteau să-și analizeze lucrul singuri a fost un prim avantaj. Am făcut și direct, dar de la un punct încolo s-au filmat ei, pentru că planul inițial era ca deja de la jumătatea anului II să lucreze cât mai mult singuri și să se poată corecta de la sine, conform indicațiilor, pentru că până la urmă asta o să se întâmple când vor ieși actori, nu o să vină profesorul să le arate, și foarte puțini regizori fac asta, din fericire. Oricum, ei vor fi nevoiți să își construiască singuri personajul, să se dea cu capul de pereți singuri, să le placă, să nu le placă ceea ce fac, și să primească niște feed-back-uri, poate unele nu foarte clare. De planul acesta, gândit de dinainte, m-am ținut. Deși am început cu niște întâlniri efective, de la un punct încolo le dăream ca temă să rezolve scena cu indicații, apoi le ceream să o refacă și aveau ocazia să aleagă între 100 de duble, să trimită ce consideră ei că respectă indicațiile și că e bine, ceea ce a însemnat, zic eu, o lecție importantă, dar efectiv bazele personajului s-au pus în semestrul trecut iar finalitatea a fost câte un film pentru fiecare distribuție.

Anda Ionaș:  Am remarcat elemente de coregrafie foarte frumoase, scene precum cea de seducție între Albert (Radu Popescu) și Francisca (Ana Monica Vâlcu), sau cea în care Manfred (Mădălin Lazăr) încearcă să escalazede peretele. Văzându-le, m-am întrebat dacă nu cumva ați lucrat cu un coregraf.

Ofelia Popii:  Nu am apelat la coregrafi. Părea mea e că actorul trebuie să știe să le facă pe toate. Uneori beneficiezi de coregraf la un spectacol, când e multă mișcare, dar trebuie să ai bazele și în zona asta, și tot ceea ce înveți în facultate să îți folosească, să îți dezvolte imaginația și niște abilități, pe care după aceea să le poți pune în folosul personajului pe care îl transpuni în scenă. M-am bucurat să văd că după primele zile, când au fost mai stingheri, și-au dat drumul și n-a fost degeaba munca de dinainte. Apropo de coregrafie, pentru mine coregrafie bună într-un spectacol de teatru, nu într-unul coregrafic, înseamnă să dezvolți o idee care vine din partea regizorului.

Anda Ionaș:  Deci ține de actorie?

Ofelia Popii:  Exact.Vezi bine că acum avem de-a face cu un actor care le face pe toate: care regizează, face coregrafie, cântă, dansează, pictează, face multimedia, își scrie textele, pentru că le simte organic și simte cum să le exprime și să le ducă pe toate acolo, într-un gând coerent. De foarte mult timp se întâmplă mișcarea asta și mi se pare foarte ok să fie pregătiți să acopere o zonă cât mai largă.

Anda Ionaș: Am să îmi îndrept acum atenția înspre studenți și am să îi întreb care a fost cea mai mare provocare în realizarea acestui spectacol.

George Paraschivescu: Eu l-am interpretat pe Thomas, băiatul de 15 ani. Cea mai mare provocare cred că a fost diferența de vârstă dintre actori și personaje. În clipa de față avem toți peste 20 -21 de ani și am jucat personaje mult mai mature sau mult mai tinere decât noi. La fiecare vârstă viziunile sunt diferite. Un baiat de 15 ani vede lumea altfel decât o văd eu, acum, la 22 de ani. Asta a fost cel mai dificil: să privești lumea prin ochii personajului.

Anda Ionaș: George Paraschivescu și Gabriel Muncuș, voi ați interpretat același personaj, Thomas, în distribuții diferite. El e tânăr cu trăsături emo, abandonat de părinți, aproape abandonat de soră… Ați apelat cumva la propria experiență? Ați avut vreo perioadă asemănătoare, de rebeliune în adolescență, sau a fost pur și simplu un personaj construit?

George Paraschivescu : Nu acesta a fost cel mai puternic element care a făcut legătura între mine și personaj. Nu pot să spun că tristețea sau, chiar depresia, îmi sunt total străine, doar că eu țineam aceste sentimente ascunse în mine atunci când le-am trăit, pe când personajul meu le exprimă prin felul în care se îmbracă, cum se manifestă. Dar asta e frumos la actorie, că te îndeamnă la o privire în sine și o permanentă reflecție asupra propriei persoane.

Gabriel Muncuș: Eu privesc situația diferit față de colegul meu. Consider că noi, cei care am jucat adolescenți în spectacol, am avut noroc pentru că am făcut drumul invers. Colegii noștri au fost nevoiți să tindă spre o vârstă la care nu au ajuns încă, iar noi să ne întoarcem la ceva ce am avut.Chiar mă gândeam aseară că Thomas este o variantă a ceea ce puteam să fiu eu, dar nu am avut curajul lui. Când aveam 15 de ani nu am avut curajul să îmi asum atât de mult felul în care aș fi vrut să fiu privit de oameni, imaginea pe  care o oferă el, în timp ce el, prin strigătul lui de ajutor, are curajul să își asume ceea ce crede, ce își dorește. Până la urmă momentul în care noi toți ne-am întâlnit cu personajele a fost când am înțeles că fiecare personaj din spectacol are nevoie de iubire, așa cum toți oamenii au nevoie de asta. Sigur că fiecare dintre ele acționează în așa fel încât să capete fericirea, unele făcând greșeli, dar cred că asta le face foarte umane și ni le apropie.

Anda Ionaș:  În felul acesta ai reușit să te apropii de Thomas, încercând să îl înțelegi?

Gabriel Muncuș: I-am înțeles revolta, clar. Cred că toți adolescenții au perioadele lor de revoltă. Am înțeles perfect momentul în care el se luptă cu cei din jur, pentru că dorește să fie privit ca un om matur, capabil să ia decizii. Asta mi-a plăcut cel mai mult: faptul că la el copilăria întâlnește maturitatea și niciuna nu e dusă până la capăt, el fiind un om în căutare.

Anda Ionaș:  La polul opus personajelor-adolescenți se află personajul Ana (Oana Brânzan), o persoană matură, dar fragilă, bântuită încă de moartea copilului ei, pentru care se simte vinovată. Am să te rog, Oana, să ne spuicare a fost cea mai dificilă scenă pe care a trebuit să o realizezi.

Oana Brânzan: Cred că sunt două scene de care îmi era cel mai frică: scena 13 —cearta cu Manfred, soțul ei, când ea cere să se dea totul pe față, să nu se mai ascundă după deget și scena 15, cu Lina, cumnata ei. Acolo personajul atinge niște praguri de tensiune, varsă totul afară, este ea, cea adevărată.

Anda Ionaș: Personajul are într-adevăr o latură ascunsă, o suferință tăinuită, care până la urmă răbufnește, sau găsește niște supape prin care se exprimă…

Oana Brânzan: Ana vrea să simtă, pentru că s-a săturat să trăiască în superficialitatea oferită de Manfred, care caută să creeze imaginea unei familii perfecte, sănătoase, într-o societate corectă. Toată răbufnirea asta spune de fapt: „Hai să fim noi cei adevărați, hai să ne dăm voie să simțim tot ce simțim!”, pentru că ea a suferit foarte tare la pierderea copilului lor și n-a avut sprijin, n-a avut în cine să se ancoreze, cine să o ajute să treacă peste. Cu toții simțim singurătate, neputință, frică. Ea de la un moment dat a ales să se simtă până la capăt, să-și accepte căderea.

Anda Ionaș: Ai incercat să te documentezi, să citești despre experiența unor persoane care și-au pierdut copilul în accidente, la naștere, etc.?

Oana Brânzan: Da, m-am documentat înainte. Am văzut un film, apoi am încercat să-i pun un diagnostic Anei. Cred că am trecut prin toate bolile… Am crezut la un moment chiar că e schizofrenică, dar acum cred că pur și simplu nu este foarte diferită de celelalte personaje care și ele se întâlnesc cu drame, doar că ea se aruncă cu totul în ele.

Anda Ionaș:  Manfred, soțul ei, caută o modalitate de a se salva din cenușiul existențial și găsește refugiu în aventura cu Francisca sau în activități de amenajare a casei. Mădălin Lazăr și Iulian Buzuloiu, voi ați interpretat acest personaj. Ce puteți să ne ne spuneți despre el?

Mădălin Lazăr: Da, eu am interpretat Manfred și vreau să spun că personajul meu nu caută să găsească o rezolvare a problemelor, ci încearcă să le acopere prin acțiuni fizice. El își dorește să fie totul bine, nu înțelege de ce nu încearcă și Ana să facă ce face el. Scena în care are loc conflictul cu ea vine după o despărțire de amanta lui, Francisca, refugiul lui de fapt, pentru că nu e privită ca o simplă amantă, și după o probabilă despărțire de prietenul lui cel mai bun. El  se întoarce la aceleași probleme de acasă și încearcă, dar mult prea târziu, să ajungă la un numitor comun cu Ana.

Anda Ionaș: Ați văzut scena din final ca pe un accident, sau ca pe o posibilă sinucidere?

Iulian Buzuloiu: Scena de final pentru mine a fost și cea mai dură scenă, pentru că în final Manfred hotărăște să se sinucidă. El realizează toate greșelile pe care le-a făcut, timpul pe care nu l-a acordat Anei, neiertarea, faptul că în sinea lui nu a trecut nici el peste probleme și încercând să facă bine, a ajuns să facă rău: o înșală pe Ana, își îndepărtează cel mai bun prieten, cumva o ține ocupată pe Francisca, și nu-i oferă nimic stabil.

Anda Ionaș: Deși mereu face referire la responsabilitate și își acuză prietenul că nu e responsabil…

Iulian Buzuloiu: Da, asta e ironia personajului, ca să zic așa. Vorbește despre responsabilităte, dar din anumite puncte de vedere fuge de ea. În scena de final realizează cât de mult a greșit și atunci singura variantă posibilă este pentru el să se sinucidă.

Anda Ionaș: În ce zonă te-ai identificat cu personajul și unde te-ai îndepărtat de el?

Iulian Buzuloiu: Cred că în locul lui Manfred aș fi sesizat problemele mult mai devreme, și nu s-ar fi ajuns acolo. La acest capitol nu m-am indentifict cu Manfred dar tocmai asta a fost cel mai dificil în crearea personajului: faptul  că trebuie să îl înțelegi și să îl accepți, chiar dacă poate nu ești de acord cu modul lui de a acționa.

Anda Ionaș: Apropo de ideea prezentării unui personaj în distribuții diferite, mi se pare că personajul Albert, prietenul lui Manfred, apare destul de schimbat în viziunea lui Radu Popescu față de cea a lui Andrei Văleanu, lucru vizibil și la nivel de ținută. Andrei, tu l-ai văzut pe Albert ca pe un dandy?

Andrei Văleanu: Da, în varianta mea este aproape tot timpul la patru ace, realizat profesional dar viața lui personală e un dezastru total. E modelul acela de CEO, mereu în conferințe, care oscilează între două vieți. El e un fel de mediator între toate celalalte personaje, lui îi pasă foarte mult și de Ana, și de Lina și de Manfred și de destinele lor, doar că nu se simte în măsură să își asume problemele celorlalți, chiar dacă încercă cumva să le medieze. În final consideră că ar trebui să preia el răspunerea, pentru că totul se duce de râpă, dar e puțin cam târziu.

Anda Ionaș: Radu Popescu, tu în crearea personajului te-ai inspirat de undeva?

Radu Popescu: Am încercat să nu mă inspir. Eu cred că un actor trebuie să se inspire din el însuși. Acest Albert, cum a zis și colegul meu, este într-adevăr acest model CEO, bărbat alfa dar, în viziunea mea, el se îmbracă adecvat situației, pentru că pentru el este foarte important aspectul fizic. Dacă se duce la birou, se îmbracă foarte elegant, dacă se dă cu bicicleta se îmbracă sport, iar dacă merge la prietena lui, Francisca, se îmbracă sexy.

Anda Ionaș: El este de fapt un liant între celălalte personaje….

Radu Popescu: Da, este cutia de viteze, cum s-ar spune…El în toată viața lui doar s-a distrat, nu are familie, copii, are un serviciu bănos și simte nevoia să preia răspunderea în locul ceilalți, ca să vadă cum e…

Anda Ionaș: Apropo de maturizare, aș vrea să ne întoarcem puțin la  studentele care au interpretat-o pe adolescenta Lina. Ioana Antal tu cum ai văzut acest personaj? Că acolo este o pendulare între responsabilitate și rebeliunea tipic adolescentină…

Ioana Antal: Sinceră să fiu nu mi s-a părut chiar atât de dificil de interpretat, în sensul în care rebeliunea pe care o conține Lina cumva este și în interiorul meu. Eu ca persoană sunt agitată și bezmetică și mi-a plăcut foarte mult faptul că e primul rol în care am putut să mă destind, să-l duc spre nebunie, spre ciudățenie…

Anda Ionaș: În relație cu care dintre personaje ți s-a părut mai ofertantă partitura Linei?

Ioana Antal: Cu Ana, care este pentru Lina mea un fel de intrus în familie. Părinții mei și ai lui Manfred sunt plecați în străinătate, cumva am fost abandonată de mică și din cauza asta am avut o maturizare precoce, lipsită de o prezență feminină, o mamă, care să mă îndrume. Ana nu poate însă suplini această lipsă, cu toate că ei i-a murit copilul. Eu știu care este situația între ea și fratele meu, Manfred, le-am auzit și certurile… Din cauza asta, în scena cu bulimia eu mă gândesc ea a distrus totul și din cauza ei eu și fratele meu suferim. Dar ofertantă mi se pare și relația cu  personajul Thomas. Îmi place că alături de el pot să mă destind.

Anda Ionaș: El este versiunea masculină a Linei…

 Ioana Antal: Da, da, chiar e versiunea masculină. Mie nu mi s-a părut deloc greu să interpretez un copil de 15 ani, poate și pentru că eu încă mă consider un copil și lucrez și mă lupt încă cu linia  de demarcație între  copilărie și maturizare.

Anda Ionaș: Patricia, și tu ai interpretat personajul Lina. Poți să ne spui ce ți-a plăcut mai mult la acest personaj și ce nu ți-a plăcut?

Patricia Buraga: Inițial am văzut-o efectiv ca pe o mască. Mi se părea superagresivă și nervoasă, apoi am încercat să-mi explic asta și mi-am dat seama că e foarte vulnerabilă și că ascunde foarte multe de fapt. Asta mi-a plăcut: vulnerabilitatea ei și faptul că nu o exteriorizează. Mi -a plăcut că e foarte ludică, plină de viață, că își dorește să trăiască o viață normală, să nu ajungă în punctul în care au ajuns Manfred și Ana și atunci tinde cu toată ființa spre fericire. 

Ioana Antal: Din acest punct de vedere ea se opune lui Thomas, deși există și numeroase asemănări între ei. Spre deosebire de Tomas, Lina e totuși o natură mai optimistă …

Patricia Buraga: Da, exact așa am văzut-o și eu. Chiar dacă a trăit niște experiențe mai puțin frumoase cred că asta a determinat-o să nu pice în ele, ci să caute o gură de aer, pe care o găsește în Thomas.

 Ioana Antal: Crezi că ea încearcă să îl salveze?

Ioana Antal: Da, îi pasă de el și atunci vrea să-l aducă la liman.

Anda Ionaș:  Să vorbim acum puțin și despre Francisca. Ea este o tânără care încearcă să se ridice deasupra condiției ei de copil abandonat, care muncește să-și câștige o existență proprie, fiind încărcată și cu responsabilitatea pe care o are față de fratele ei mai mic, Thomas. Ana Monica Vâlcu și Antonia Dobocan, voi, cele care ați interpretat acest personaj, ce nuanțe ați observat la el? Ce vi s-a părut mai dificil în abordarea lui?

Antonia Dobocan: Francisca încearcă tot timpul să fie stăpână pe situație, să rămână optimistă („va fi totul bine”), dar mereu apar piedici. Cred că scena în care răvășește florile din grădina lui Manfred și a Anei este momentul în care ea a pierdut puterea de a se menține puternică, de a trece peste încercări, este momentul în care cedează. Aceasta mi s-a părut cea mai dificilă scenă. Ea caută în relația cu Manfred o plasă de siguranță, speră că el o va părăsi pe Ana, iar când realizează că acest lucru nu se va întâmpla, se desprinde.

 Anda Ionaș:  Dar care crezi că este mai mare: durerea despărțirii de amant sau ideea că fratele ei a fost sedus de Ana?

 Antonia Dobocan: Ea consideră că fratele ei trebuie să aibă o viață mai frumoasă decât ea, se simte responsabilă  pentru el iar când realizează ce s-a întâmplat între acesta și Ana se gândește că Ana  a făcut acest lucru pentru a se răzbuna pe ea și Manfred și se simte  vinovată.

Anda Ionaș:  A fost dificil să pătrunzi psihologia  acestui personaj?

Antonia Dobocan: Da, a fost un pic, pentru că  e un personaj care are mult mai multă experiență de viață decât  mine și a trecut prin multe. Eu nu pot să îmi imaginez cât de greu este să îți crești fratele când tu ești încă un copil și să ai atâtea greutăți. Încă nu am ajuns la maturitatea pe care o are Francisca.

Anda Ionaș:  Monica,  tu în ce fel ai reușit să dai contur acestui personaj? 

Monica Vâlcu: Pentru mine Francisca a ajuns să fie cea mai bună prietenă în ultimul timp. Nu am condamnat niciodată nimic din tot ce a făcut, nici măcar când am citit textul pentru prima dată. Am înțeles-o și pe tot parcursul pregătirilor pentru spectacol am adus-o cât de mult am putut la mine. Am pus foarte mult din mine în ea. Ea este scenograf și de aceea m-am documentat foarte mult  legat de ce face un scenograf, cum construiește un decor, cum  creează costumele, am încercat  să pătrund în universul ei, ca să o înțeleg, să  o împrietenesc cât de mult am putut cu mine, să ajung să o conțin cumva…   Eu văd în Francisca o viitoare Ana, care este designer de interior, o femeie matură, puternică, pe picioarele ei și cumva Francesca tinde spre ceea ce are Ana, de aceea și în confruntarea dintre ele două Francisca încearcă să îi țină piept Anei.

Anda Ionaș: Cei care ați intrepretat același personaj în reprezentații diferite, v-ați sfătuit între voi, sau, din contră, v-ați ferit să faceți asta, ca să nu vă influențați reciproc?

Gabriel Muncuș: Ne-am văzut în permanență și cea mai importantă lecție a fost că un personaj nu trebuie să fie într-un singur fel. Văzând că un alt om poate face un personaj total diferit de felul în care îl privești tu și, totuși, la fel de viabil, ne-a făcut să înțelegem că….

Ioana Antal:…că orice personaj se poate mula pe noi…

Anda Ionaș: Acum, că am făcut un tur de forță al personajelor, v-aș întreba cum ați văzut în ansamblu anii aceștia de facultate? Ați început cu niște aspirații, niște așteptări, a venit apoi pandemia, lucrurile s-au schimbat pe parcurs și teatrul nu a mai fost vizibil decât online. Ați avut momente în care v-ați întrebat dacă ați făcut alegerea potrivită? Și dacă da, cum ați reușit să le depășiți? Care au fost  inconvenientele și care au fost avantajele, dacă a existat și așa ceva?

Monica Vâlcu: Când a început totul, în martie anul trecut, pentru toți a fost un șoc. Ne- am speriat și nu am știut pe unde să o luăm și pe ce facem, dar apoi lucrurile s-au așezat și cred că am avut de câștigat cu toții din activitatea online un firesc și o experiență utilă pentru studenți în general, pentru că am trecut prin lucru individual, eram coordonați de profesori doar totul pornea din nevoia noastră de a face.

Anda Ionaș: Credeți că v-a responsabilizat acest lucru?

Monica Vâlcu: Da, dar a fost foarte importantă implicarea profesorilor, pentru că nu am simțit nicio clipă că nu mai suntem la școală sau că nu lucrăm. A fost o provocare pentru toată lumea și o perioadă poate mai intensă decât dacă ne- am fi întâlnit față în față, pentru că am reușit să facem lucruri noi, să ne filmăm, să înțelegem când e prea mult, când e prea puțin și faptul că profesorii nostri au fost atât de prezenți a făcut ca totul să fie bine și frumos. Chiar dacă am stat fiecare la el acasă, cred că am reușit totuși să păstrăm echipa unită și odată ce ne-am reîntâlnit lucrurile au funcționat. Această perioadă a strâns în noi o dorință imensă de a face, de a arăta, de a lucra…

Anda Ionaș: Faptul că ați avut mai puține întâlniri cu publicul decât ar fi fost firesc crezi că v-a ajutat, în sensul în care odată ce ați acumulat suficientă experiență, ați putut veni în fața publicului fără să mai aveți emoții sau din contră, a fost un minus, fiindcă această perioadă v-a privat de experiența directă a interacțiunii cu publicul, a schimbului de energii?

Gabriel Muncuș: Noi am fost norocoși pentru că de obicei în facultate studenții au prima întâlnire cu publicul în cadrul licenței, în rest ei întâlnesc publicul intern: colegii, profesorii, iar noi încă din anul întâi am ieșit la public, am fost văzuți. Sigur că a fost o lipsă în această perioadă, în care a trebuit să stăm închiși în casă, în loc să avem mai multe întâlniri dar noi totuși suntem un caz fericit.

Ofelia Popii: Acum Gabriel de-abia intuiește ce înseamnă lipsa publicului, dar pot să spun în mod sigur că lipsa ieșirilor la public se simte, nu are cum să nu se simtă, pentru că în momentul în care este cineva care îți dă feed-back, nu neapărat sonor, că râde la o poartă, dar energia aceea pe care o simți acolo, viul acela, asta este teatru. Ce facem pe ecran sunt exerciții în așteptarea momentului întâlnirii. Dacă nu există tot schimbul acesta subtil de emoții, atunci nu prea putem vorbi despre teatru, ci despre studiu. Cred că dacă la ceea ce au câștigat în acest an pandemic s-ar fi adăugat și  întâlnirile directe și contactul cu publicul ar fi fost situația ideală, într-adevăr. Este o experiență binevenită pentru o situație de criză, dar nu este de dorit să studiezi actoria online forever, pentru că nu ai feedback, nici ca profesor nici ca student. Feed-back-ul se dă cu toate simțurile și se primește înapoi.  Uneori studenții trebuie  împinși de la spate, ca să ajungă să simtă singuri și să înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea, că și așa facultatea durează doar trei ani. Unii au  responsabilitate pentru că vor foarte mult, alții nu au, ceea ce nu înseamnă că nu sunt talentați și se pot pierde din cauza asta și atunci îți faci probleme serioase ca pedagog, te macină faptul că un anume student nu vine, nu simte, nu face, nu evoluează. Asta este vârsta la care încearcă să păcălească. Faptul că tu, ca pedagog, nu ai controlul, în sensul bun, asupra studentului, poate să te ducă în situația în care vrei să ajuți și nu știi cum, și asta te înnebunește, pentru că îți pasă de fiecare dintre ei și consideri că este responsabilitatea ta. Au fost studenți care au simțul responsabilității în ei și au simțit că acum chiar depinde de ei, au fost alții care au ratat o perioadă și care s-au trezit pe parcurs, sau chiar alții care încă nu s-au trezit. Apoi, de foarte multe ori contează grupul. În momentul în care există cineva cu voință puternică te contaminează exemplul lui, dar pentru că ei nu au putut să se întâlnească a fost mai dificil. Voința, perseverența se educă și ei se educă și unii pe alții, nu doar în relația cu profesorul. Pe de altă parte, faptul că au lucrat singuri a fost un câștig pe termen lung, o spun din propria experiență, pentru că tot chinul acela de unul singur înseamnă enorm pentru cariera viitoare,  faptul că trebuie să stai să înțelegi tu ceea ce nu este ok, pentru că nu vine cineva să îți livreze imediat un feedback, sunt lucruri pe care le-au câștigat pe termen lung.

 Monica Vâlcu: În perioada asta în care am stat acasă am avut timp să vedem spectacole online, să citim… Cred că este foarte important ca noi să avem un bagaj de cunoștințe cu care să ieșim în lume, pe lângă cel pe care l-am câștigat la cursurile practice, să fim capabili și a critica sau a aprecia un spectacol, cred că este important să fim la curent cu ce se întâmplă în lumea teatrului.

Andrei Văleanu: De asemenea, ne putem considera norocosi și pentru faptul că am avut contact cu camera, adică dacă pe viitor vom avea colaborări în zona filmului vom ști cum va trebui să stăm în fața unei camere. Cred că asta este o experiență importantă pentru orice student la actorie.

Monica Vâlcu: Am fost cu totul susținuți să credem în posibilitatea de a ne adapta, să simțim că suntem buni și utili și că funcționăm. Este foarte important să ți se ofere încredere din partea profesorilor.

 Mădălin Lazăr: În același timp, eu personal aș da cinci ani de lucru pe platforma online pentru un an fizic, chiar dacă am încercat să facem dintr-un dezavantaj un avantaj.

Anda Ionaș: Aș vrea să îi rog acum peCristina Blaga-Tomușși Alexandru Mălaicu, ambiiprofesori, șiasistenți de regie ai spectacolului The Climbers, să ne spună și ei câteva cuvinte despre lucrul cu studenții în această perioadă.

Cristina Blaga-Tomuș: A fost o perioada grea pentru noi toti! Pentru a se desăvarși spectacolul de teatru are nevoie de emotie autentica, de intâlnire umana… Cred ca toata această perioadă de repetiții, atât online cât și face to face, a fost un exercitiu important pentru tinerii studenti-actori; un exercitiu de maturizare atat artistica cat si personala!

Alexandru Mălaicu: Nu vreau să repet lucrurile care s-au spus deja. A fost o perioadă foarte dificilă, dar în același timp— o bucurie să lucrez alături de ei și alături de ceilalți profesori. Cred foarte mult în iubirea pentru artă, pentru aproapele, prin asta înțelegând colegul tău. Cred că cel mai important pentru un actor este să dovedească energie, emoție, vibrație, pe care să le dăruiască colegului lui și apoi spectatorului.

The Climbers, după “ The mountainbikers”, de Volker schmidt, traducerea Alina Mazilu

Regie: Ofelia Popii

Asistenți regie: Cristina Blaga-Tomuș, Alexandru Malaicu

Manager proiect: Luminița Dana Bîrsan

Asistent proiect: Denisa Bar

Light design și regie tehnică: Dorin Alexandru Părău

Distribuție: Ana: Oana Brânzan, Manfred: Iulian Buzuloiu/ Mădălin Lazăr, Francisca: Ana Monica Vâlcu/ Antonia Dobocan, Albert: Radu Popescu/ Andrei Văleanu, Lina: Ioana Antal/ Patricia Buraga, Thomas: Gabriel Muncuș/ George Radu Paraschivescu

Foto: Hruby Carol