Anca Verona Mihuleț este istoric de artă și curator independent. S-a născut la Sibiu, iar de aproape 2 ani locuiește în Coreea de Sud. A ajuns prima dată acolo, acum opt ani, cu o bursă de cercetare la Muzeul Național de Artă Contemporană din Seul. Iar această experiență a determinat-o să lucreze mai mult în Asia decât în Europa, datorită dinamismului si a deschiderii instituțiilor față de artiști. Călătorește mult, lucrează cu oameni din toate colțurile lumii, experimentează și ține neapărat  să realizeze proiecte care sunt în legătură și cu orașul Sibiu. Între cultura europeană și cea asiatică, îmi spune că există o diferență de ritm, iar un alt aspect extrem de important este susținerea mare pe care o au artiștii coreeni din partea instituțiilor publice. Curatorii, de exemplu, au mai mult timp pentru cercetarea și rafinarea conceptelor, în timp, ce în România, ei trebuie să îndeplinească și rolul unui organizator sau coordonator.

Am povestit cu Anca despre mobilitate, curatoriat și proiecte importante pe care le desfășoară anul acesta.

Faci parte din echipa de curatori care va coordona Bienala din Singapore 2019 (22 noiembrie – 22 martie). Cum s-a creat acest cadru de colaborare?

Anca Verona Mihuleț: Numirea mea în echipa curatorială a Bienalei de la Singapore din acest an a venit în contextul colaborării de lungă durată cu Patrick Flores, directorul artistic al biena­lei. Împreună cu el am dezvoltat un format de expoziții dedicate sud-estului Europei și Asiei, care au avut un real impact în zonă. Am atras atenția asupra unui aspect important, și anume importanța axei nord – sud, ca alternativă la paradigma vestului ca model pentru est. Am început să lucrez pentru Bienala de la Singapore în primăvara anului trecut; mai întâi de toate, a trebuit să mă documentez temeinic vizavi de istoria sud-estului Asiei. Am fost fascinată de asemănările cu zona noastră, de problemele similare pe care aceste națiuni încearcă să le rezolve. Timp de mai multe luni m-am concentrat pe cercetare, pentru ca mai apoi să realizez selecția artiștilor. Cercetarea a fost un proces laborios; am urmărit fie artiști care s-au deplasat din țara lor natală și au creat în alte locuri unde au găsit inspirație, fie artiști care tratează tematica postcolonialismului.

Cu atât mai mult, în acest an, la Singapore se celebrează 200 de ani de la form­area națiunii moderne, așadar, cadrul desfășurării bienalei are și o altă conotație.

Cum este privit curatorul în Europa? Dar în Asia?

Anca Verona Mihuleț: Curatorul este un gardian, un păzitor al unor idei care pot fi legate de estetică, de social, de instituțional sau de financiar. Din experiența mea curatorială în Europa, curatorul trebuie să fie un bun coordonator sau organizator, care lucrează împreună cu diverse organizații pentru a pune în practică proiecte culturale. În Asia, curatorul nu se ocupă atât de mult de partea de coordonare, pentru că este însoțit de un coordonator sau manager de proiect, care preia acest rol în mare măsură. În acest fel, există mult mai mult timp și resurse pentru a cerceta, a dezvolta și rafina idei, ceea ce determină complexitatea proiectelor și mai ales, rezultatele acestora.

Consider că este esențial să putem eva­lua rezultatele proiectelor cul­turale, nu doar la nivelul numărului de vizitatori sau de expoziții, ci și din perspectiva impactului social, al modului în care o idee poate fi accesată și înțeleasă de un public divers, cuantificând și relevanța pe care o anumită prezentare o are asupra audienței.

Spuneai într-un interviu (revistaarta.ro) că „în artă înveți să înveți mai bine”, iar curatoriatul a fost pentru tine și o „metodă de a învăța despre lume”. Care este imaginea ta despre lume, în acest moment?

Anca Verona Mihuleț: Cred că acum nu mai trăim într-o singură lume, ci mai degrabă experimentăm lumi în lumi. Experiența inviduală a devenit atât de puternică, încât generează un univers distinct. Suntem conectați tot timpul, schim­băm idei într-un mod spontan, ne confruntăm cu avatarul nostru prin folosirea Facebook-ului sau a Instagramului. Așadar, am intrat, deloc timizi, într-o nouă eră, în care trebuie să învățăm să ne situăm, să selectăm, uneori chiar să devenim curatorii experienței cotidiene.

Andreja Kuluncic, Creative Strategies, în cadrul proiectul South by Southeast, Osage Gallery, 2015. © Osage Gallery

Prin ce te-a fascinat Coreea de Sud? Cum ai asimilat diferențele între cultura europeană și cea asiatică?

Anca Verona Mihuleț: Primul meu contact cu Coreea de Sud s-a petrecut în urmă cu opt ani, când am primit o bursă de cercetare la Muzeul Național de Artă Contemporană din Seul. La scurt timp după ce am ajuns acolo, am fost fascinată de felul în care arta a devenit o parte distinctă din viața zilnică; ca și în cazul multor țări care au avut o istorie tumultoasă, cultura a fost o cale de a ajuta populația să se refacă după trauma războiului.

De-a lungul timpului, am văzut câteva expoziții în care se prezentau proiectele naționale care au urmărit dezvoltarea Coreei (din anii 1960 până în anii 1990) – unele au eșuat, iar cele care au reușit s-au bazat pe visele unor oameni, pe încercările lor, pe lucrul în echipă și pe împărtășirea experiențelor între generații.

După perioada petrecută la Seul în 2011, am început să lucrez mai mult în Asia decât în Europa, tocmai pentru că am simțit o deschidere mai mare și o tendință spre normalitate.

Pot să mărturisesc că este o diferență mare de ritm între cultura europeană și cea asiatică – în Asia, și poate în Coreea de Sud, în mod special, viața este dinamică, se pune mare accent pe spațiul public, pe deschiderea instituțiilor către cetățeni; se construiește foarte mult, iar clădirile futuriste impun un tonus, și pe alocuri un anumit comportament social. Se fac eforturi pentru păstrarea cartierelor tradiționale, însă este greu de spus cât vor rezista în fața procesului de modernizare.

Artiștii coreeni au parte de multă susținere din partea instituțiilor publice – au fost create programe de rezidență speciale pentru artiștii locali, există legi care îi protejează social și financiar, este încurajată mobilitatea și expunerea lor internațională.

În ciuda distanțelor și a diferențelor culturale, nu mă simt departe de Sibiu, mai ales că încerc să vin cât de des pot sau chiar să pregătesc mici proiecte care sunt în legătură cu orașul.

Centru de reflecție pentru istorii suspendate. O încercare, imagine din expoziție, Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, 2013. Credit foto: Stefan Jammer

Deja este în desfășurare un proiect unde e implicat și Sibiul, prin artiștii cooptați acolo. Mai precis, despre ce este vorba?

Anca Verona Mihuleț: Da, la ora actuală lucrez la proiectul unei rezidențe artistice, parte din agenda Sezonului cultural România – Franța, care va avea loc între 21 martie și 29 mai, atât în Franța, la Saint Brieuc (regiunea Bretagna), cât și în România, la Cetate (jud. Dolj). Pentru partea de coordonare, colaborez cu o teoreticiană tânără din Sibiu, Iris Ordean, care își definitivează studiile doctorale în Anglia, și cu un istoric de artă din Franța, Isabelle Henrion.

Această rezidență, intitulată „O vilă pe cont propriu. O rezidență mobilă cu 10 actori și 2 locații”, este specială pentru că este dedicată exclusiv artistelor. Așadar, împreună cu colegele mele, am selectat trei artiste din România: Adriana Chiruță, Adina Mocanu și Casandra Vidrighin, și două artiste și un duo artistic din Franța: Clara Denidet, Aurélie Ferruel și Florentine Guédon și Johanna Rocard. Lucrăm împreună cu un artist-bucătar, Claudiu Ciprian Popa, care este responsabil cu coeziunea grupului. Menționez că Adriana Chiruță și Casandra Vidrighin locuiesc la Sibiu. Practica celor trei artiste din România reflectă contextele locale în schimbare, tradițiile sau istoriile ascunse, care sunt teme centrale ale rezidenței pe care o pregătim în aceste zile.

Există o legătură/colaborare între artiștii români stabiliți în alte țări? Câteva nume ale unor artiști care au emigrat, pe care ne recomanzi să-i urmărim.

Anca Verona Mihuleț: Nu am prea auzit să existe colaborări între artiștii români care locuiesc în alte țări, chiar dacă uneori s-a mai încercat expunerea artiștilor din diaspora. Dat fiind că Sibiul este oarecum central în conversația de față, mă gândesc la Miron Schmückle, care s-a născut în orașul nostru, iar spre finalul anilor 1980 a plecat în Germania. Marieta Chirulescu și Raluca Popa sunt alte două artiste născute la Sibiu, dar care acum trăiesc la Berlin. În ultima vreme, am urmărit-o pe Livia Ungur, artistă și realizatoare de filme, care a emigrat în S.U.A. la începutul anilor 2000.

Cât de importantă e mobilitatea?

Anca Verona Mihuleț: Cred că mobilitatea este la fel de importantă ca localismul, atât timp cât cele două atitudini se completează una pe cealaltă. Confruntarea cu Celălalt, care se produce inevitabil atunci când suntem mobili, contribuie la definirea identității și la trasarea intereselor personale sau de grup, atunci când este cazul; pe de altă parte, localismul determină conștientizarea unor valori, încetinirea ritmului zilnic, care atrage după sine o relație mai bună cu timpul. Așadar, sunt două stări interdependente și, după părerea mea, trebuie să coexiste.

Adrien Tirtiaux, Urcând Muntele România, în cadrul proiectului Punctul alb și cubul negru, Muzeul Național de Artă Contemporană, București, 2016. Credit foto: Stefan Jammer. © MNAC

———————————————————————

Anca Verona Mihuleţ este istoric de artă și curator independent, activă la Seul (Coreea de Sud). În calitate de curator, Anca Mihuleţ a susţinut tineri artişti români să aprofundeze teme ca implicaţiile cunoaşterii, istoria, limitele sau peisajul, şi să producă lucrări de artă care discută aceste elemente. Începând cu anul 2011, Anca Verona Mihuleţ a fost interesată în chestionarea şi teoretizarea unor contexte curatoriale extinse, prin participarea în programele de burse şi rezidenţe de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Seul (KR), Seoul Art Space Geumcheon (KR), sesiunea Curatorial Intensive organizată de Independent Curators International New York şi Ullens Center for Contemporary Art, Beijing (CN).

Între 2006 şi 2013, împreună cu Liviana Dan, Anca Mihuleţ a curatoriat programul de expoziţii al Galeriei de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu. În 2011, a participat alături de Apparatus 22 şi Olivia Mihălţianu, la proiectul de cercetare şi la expoziţia Situated Knowledge. I Follow Rivers of Thoughts, prezentată la Institutul Cultural Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia. În 2013, a fost curatorul expoziţiei Centru de reflecţie pentru istorii suspendate. O încercare, unul dintre cele două pavilioane naţionale din cadrul celei de-a 55-a ediţii a Bienalei de la Veneţia.

În 2014, a organizat în colaborare cu S-AIR Sapporo şi Japan Foundation o rezidenţă artistică la Sibiu cu titlul Conditional Landscape, care a continuat la Sapporo în 2015, cu focus pe peisajul de iarnă. În 2015 şi 2016, alături de Patrick D. Flores, Anca Verona Mihuleţ a curatoriat expoziţia South by Southeast, itinerată la Osage Art Foundation în Hong Kong şi la Guangdong Times Museum în Guangzhou. Între 2015 şi 2017, Anca Verona Mihuleţ, în colaborare cu Diana Marincu, a curatoriat Punctul alb şi cubul negru, un proiect expoziţional în şase părţi, desfăşurat la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti.

În ultimul an, a pregătit o expoziţie dedicată dezvoltării artei româneşti la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, care a fost găzduită la Muzeul Jorge B. Vargas şi Centrul de Cercetare Filipiana din Manila. În 2016, Anca Verona Mihuleţ a fost premiată cu una dintre „Bursele Igor Zabel”. La ora actuală, lucrează în echipa curatorială a Bienalei de la Singapore, ediția 2019.

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediția tipărită