Dinamica imobilității sau Fuga de destin – Prietena mea genială

M-am învârtit multă vreme în jurul Elenei Ferrante. Acum vreo 10 ani citisem Zilele regăsirii mele, apărută la editura Univers (pe vremea aceea volumul era distribuit împreună cu un cotidian național), însă nu mi-a făcut o impresie memorabilă. Mai precis, aproape că o uitasem de tot. Abia mai recent, când s-a tradus în românește Tetralogia Napolitană și se vorbea tot mai des de ”fenomenul” Ferrante, mi-am amintit că da, citisem deja o carte de-ale ei. Am început să îi dau târcoale la modul serios. Am cumpărat toate cele patru volume din serie, curiozitatea mă îmboldea să le citesc, însă faptul că toată lumea le lăuda excesiv mă făcea să le ocolesc. Mă intriga și toată zarva mediatică din jurul misterioasei autoare. Nimeni nu a văzut-o vreodată la față, nimeni nu știe cum arată și cine este cu adevărat; unii speculează că e căsătorită cu Domenico Starnone și că de fapt el este Elena Ferrante. Discreție de dragul anonimatului sau calcul rece de dragul publicității? În lipsa unui răspuns clar, nu mi-am mai bătut capul. Starnone scrie minunat, romanul Noduri mi-a plăcut la nebunie, dacă el a scris și Tetralogia, cu atât mai bine, cândva o să îi vină vremea și o voi citi. Dar vremea a venit mai repede decât mă așteptam: HBO anunța în 2018 ecranizarea primului volum, Prietena mea genială (la sfârșitul lui 2019 va fi lansată partea a doua), și atunci am știut că nu voi mai amâna lectura. Înainte de a vedea filmul, prefer să citesc cartea și personajele să prindă chip în imaginația mea. Abia apoi să aibă trăsăturile fizice pe care le vor regizorul și echipa de casting. Zis și făcut: m-am apucat de citit. Nu mică mi-a fost mirarea când m-am surprins înghițind pe nerăsuflate cam 1200 de pagini. Am trecut de la un volum la altul aproape fără să îmi dau seama și m-am trezit că le citisem pe primele trei. Am decis că e timpul să amân puțin finalul poveștii și să văd dacă ecranizarea este la fel de captivantă ca aventura descrisă în carte.

Prietena mea genială, miniseria de 8 episoade bazată pe primul volum din Tetralogie, este o coproducție HBO, Rai Fiction și TIMvision regizată de Saverio Costanzo. Încă de la bun început trebuie spus că transpunerea pe ecran redă nu doar spiritul romanului, ci și litera lui, fiind o adaptare destul de fidelă. Chiar dacă unele chipuri sunt altfel decât mi le-am imaginat, replicile și atmosfera din carte sunt cam la fel. De altfel, Elena Ferrante figurează între semnatarii scenariului. Singura diferență semnificativă pe care am remarcat-o este că, în romane, Raffaela Cerullo este numită Lila doar de către Elena Greco, restul apropiaților îi spun Lina, în vreme ce în serial toți i se adresează cu apelativul Lila. La capitolul plusuri pentru ecranizare merită amintite excelenta recreare a cadrului în care se desfășoară acțiunea (patina clădirilor, culorile, luminile, costumele sunt foarte bine alese), expresivitatea copiilor ce apar în film (și care nu au roluri simple deloc), precum și limbajul folosit (alternanța între italiană și dialect). Toate contribuie din plin la farmecul serialului: fără să fie o capodoperă, te cucerește de la bun început.

Ca de fiecare dată când o carte devine film, cel mai greu este să prinzi esența părților de monolog introspectiv specific paginii scrise. Prietena mea genială reușește să treacă peste acest impediment al transpunerii pe ecran și să contureze personalitatea protagonistelor recurgând doar la dialog și la interacțiunea cu celelalte personaje. Suntem în Italia anilor 50, într-un cartier sărac al orașului Napoli, iar lumea descrisă de Ferrante se definește prin două coordonate majore: sărăcie și violență. Lila și Lenù (Ludovica Nasti/ Elisa Del Genio la vârsta copilăriei, respectiv Gaia Girace/ Margherita Mazzucco la adolescență) sunt două fete ale căror familii muncesc din greu să își ducă existența. Una e fiica pantofarului, cealaltă e fata unui portar. Între ele se înfiripă o relație de prietenie bazată pe atracția Elenei pentru Lila și pe dominarea exercitată de Lila asupra Elenei. Le apropie mediul social din care provin și faptul că amândouă sunt sclipitoare la învățătură, dar le distinge temperamentul. În vreme ce Lenù e timidă, muncitoare și perseverentă, Lila e malițioasă, băiețoasă și curajoasă. În ciuda acestor diferențe, fetele încep să fie nedespărțite și prietenia lor rezistă multor încercări. Își scriu chiar și atunci când sunt departe una de alta, vor fi legate prin fire invizibile chiar dacă drumurile lor se despart. În aprilie 2018, Elena Ferrante scria în The Guardian: ”O prietenă adevărată e un lucru la fel de rar ca o iubire adevărată. Cuvântul italian pentru prietenie, amicizia, are aceeași rădăcină ca verbul a iubi, amare, iar relația dintre prietene are complexitatea, contradicțiile și inconsistența iubirii”. O superbă definiție a prieteniei care surprinde perfect nuanțele ce vor trasa destinul Lilei Cerullo și pe cel al Elenei Greco.

Cele două fete duc o viață cumplit de grea. Familiile lor, ca majoritatea celor din cartier, sunt foarte sărace. Copii mulți, greutăți multe, bani puțini. Nici vorbă de ținut fetele la școală, de cumpărat cărți sau de plătit studiile. Pare că, dacă te-ai născut sărac, ești condamnat să trăiești sărac. Lumea Lilei și a Elenei e imobilă. Este exemplară încercarea lor continuă de a evada. Vor să păcălească soarta și să trăiască altfel decât părinții, vecinii sau prietenii lor. Mai întâi cărțile sunt un aliat de nădejde și cred că ficțiunea le poate asigura accesul la o lume mai bună. Încearcă apoi experiența depășirii granițelor cartierului: pornesc pe jos dincolo de limitele străzilor cunoscute și merg să vadă marea. Din păcate, o furtună le întoarce din drum și visul rămâne neîmplinit. Lila vrea să aibă bani și să ducă un trai mai bun folosindu-se de frumusețea ei și de atracția pe care o are asupra tuturor băieților din cartier, inclusiv a celor bogați. Se amăgește că o poate salva o căsătorie din interes. Lenù mizează pe cartea educației și continuă să învețe, deși familia nu o susține. Nici ea nu poate scăpa, oricât de departe pleacă. Locul în care te-ai născut, indiferent la ce distanță ești, te trage înapoi, par să spună Lila și Lenù. În orice direcție te-ai mișca, rămâi țintuit din cauza lanțurilor grele pe care o mână nedreaptă ți le-a legat de picioare.

O spune explicit Elena Ferrante, în paginile Tetralogiei, prin vocea Elenei Greco: ”Să pleci. S-o ștergi definitiv, departe de viața pe care o cunoști încă de la naștere. Să te instalezi în teritorii bine organizate unde, într-adevăr, totul era posibil. Eu mă cărasem, de fapt. Dar numai ca să descopăr, în deceniile următoare, că mă înșelasem, că era vorba de un lanț cu inele tot mai mari: cartierul amintea de oraș, orașul de Italia, Italia de Europa, Europa de întreaga planetă. Și astăzi mai cred așa: nu cartierul e cel bolnav, nici Napoli, ci globul terestru, universul nostru sau toate universurile. Și abilitatea constă în a te ascunde și în a-ți tăinui starea reală a lucrurilor”. (Elena Ferrante, Cei care pleacă și cei ce rămân, Editura Pandora-M).

foto: Eduardo Castaldo

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16