Zgomotele ciocanelor care bat fierul, urme de făină pe haine, mirosul proaspăt al lemnului tăiat de fierăstraie, căruțe pe străzile prăfuite, glasurile oamenilor și animalelor creionează o parte din rutina zilnică a locuitorilor Sibiului medieval, pentru ca la apus, străzile să fie înghițite de bezna străpunsă de câte o licărire de lumânare sau torță.
Măiestria meșteșugărească dezvoltată de-a lungul secolelor în Sibiu se poate vedea și astăzi în detalii ale acoperișurilor, porților și ferestrelor, precum și detalii de lăcătușerie și policromia caselor. Asta se datorează și istoriei fericite a Sibiului. Orașul a trecut prin incendii mari, dar nu a ars niciodată în întregime, iar războaiele nu l-au afectat considerabil. Un rol important în dezvoltarea orașului l-au avut meșteșugarii sibieni, recunoscuți pentru calitatea produselor. Prin intermediul negustorilor produsele ajungeau în târgurile din Râmnicu Vâlcea, Craiova, Curtea de Argeș, Câmpulung, Târgoviște, dar și în cele din Moldova. În semn de recunoștință autoritățile au dat străzilor denumiri de meserii.
Veduta Sibiu – Schollenberger. 1666
Perioada dintre invazia tătară și sosirea otomanilor a fost cea în care au apărut și breslele, prima, menționată documentar în 1367, fiind cea a pielarilor. Câțiva ani mai târziu (1376) erau menționate 25 de branșe meșteșugărești, grupate în 19 bresle, iar în 1719 numărul breslelor ajunge la 26: cojocari, măcelari, croitori, aurari, pălărieri, pantofari, cizmari, tâmplari, țesători de pânză, brutari, postăvari, arămari, funari (confecționeri de frânghii), pielari, fierari, rotari, cuțitari, curelari, șelari, săpunari, lăcătuși, năsturari, pieptănari, bărbieri, cositori (turnători de cositor), brutari.
Piața Mare Execuţia lui Johann Zabanius Sachs von Harteneck – 1703
Numărul meseriilor a crescut la 52, în 1810. Piața Mare era centrul orașului unde se afla sediul administrației și organele obștești, precum și locul în care locuiau patricienii și negustorii cu stare materială bună. În Piața Mică erau casele de meșteșugari, cu magazine și ateliere la parter și locuințe la etaj. Din 1774, Cancelaria Aulică Transilvană a dispus obligativitatea intrării în bresle pentru toți meseriașii.
Arhitectul Hermann Fabini ne spune despre meseriile Evului Mediu:
Populația Sibiului din acea vreme s-a constituit din patriciate. Bogăția orașului a provenit mai ales din comerț. Meseriile au fost și ele importante, dar avantajele materiale au rezultat mai mult din comerț și mai puțin din meserie. Asta se reflectă și în arhitectura orașului. Avem în Orașul de Sus mai multe case de patricieni, comercianți, iar meseriașii au locuit mai mult în Orașul de Jos. Casele sunt și ele diferite, cele ale patricienilor fiind mult mai mari – aveau între 15 și 25 de încăperi. Casele meseriașilor aveau 3 – 6 camere, chiar 8, dar mai mici. Importanța meseriilor se poate observa și din apărarea orașului, care era asigurată de către meseriași, aceștia apărau diferitele turnuri. Meseriile mari, de exemplu cizmarii sau croitorii aveau porțile.
Măcelarii – Strada Măcelarilor
Strada Măcelarilor (actuala strada Mitropoliei) era singura stradă cu nume de breaslă din Oraşul de Sus. Prima atestare documentară, în 1494 a fost Măcelarilor, iar, după 1989, devine Mitropoliei. Aici era breasla măcelarilor, iar strada, probabil că reprezenta drumul ce lega Poarta Cisnădiei şi hala măcelarilor.
Sediul breslei Măcelarilor era Casa Artelor de astăzi, cea mai veche „casă de breaslă”, din Transilvania, atestată documentar pentru prima dată în 1370, sub denumirea de „hala măcelarilor”. Monumentul istoric, situat în Piaţa Mică nr. 21, este una dintre cele mai interesante clădiri obștești, întruchipând tipul halei comerciale medievale. Parterul a funcționat ca spaţiu comercial, divizat în 11 unități, pentru tranşarea şi vânzarea cărnii. Cele opt arcade deschise erau proprietatea obştei din vremuri străvechi, după cum reiese din Statutul oraşului din anul 1589, în care se menţiona faptul că parterul deschis al tuturor caselor din Piaţa Mică era folosit pentru a proteja oamenii şi mărfurile de ploaie. În afară de aceasta, la 1790 se găseau măcelării cu diferite tipuri de carne, pe mai multe străzi, atât în Orașul de Sus, cât și în Orașul de Jos.
Măcelarii erau obligați să aprovizioneze populația cu carne proaspătă, verificată și ștampilată. Cei care vindeau carne stricată sau care provenea de la animale furate erau sancționați cu amenzi, interzicerea dreptului de a practica meseria, un timp, sau chiar excluderea din rândurile breslei. Carnea stricată era confiscată și dată la câini.
Johann Böbel (1824-1887) – Pictură în acuarelă a Turnului Porții Cisnădiei
Brutarii – Strada Brutarilor
Numele provine din anul 1872, când se numea Bäkergasse, iar în 1936 apare Brutarilor. Pe această stradă existau două brutării: o brutărie de vecinătate şi o brutărie a comunităţii evanghelice. În 1790, brutăriile se găseau pe majoritatea străzilor, unde orice persoană putea comanda să i se coacă pâine, la preț mic. Exista chiar și o brutărie militară, pe strada Elisabeta (9 Mai), la nr. 660. Aici se coceau rații de pâine pentru armată. Brutarii produceau turte, plăcinte, pâini, franzele, jimble, covrigi.
Aurarii – Piața Aurarilor
Produsele breslei aurarilor erau caracterizate prin tehnica superioară de execuție și prin bogăția ornamentației. Calitatea metalului întrebuințat de aurari era stabilită atât prin statute de breaslă, cât și prin dispoziții oficiale. Aurul trebuia să fie de 18 – 20 carate. Calitatea produselor era foarte sever controlată. De la meșterii aurari din Mediaș ar putea proveni potirele păstrate în bisericile din Rupea, Veseuș și Ațel, lucrate în aur și email. Operă a aurarilor din Mediaș sau Sighișoara pot fi cele două cristelnițe de la sfârșitul sec. al XIV-lea cunoscute în Transilvania: una de la Mediaș, alta de la Șaieș. Stilul amândurora este gotic, având forma unui potir, înalte de 72 – 74 cm. Cristelnițele sunt confecționate în aceeași perioadă și pe amândouă sunt săpate inscripții cu majuscule latine, invocând ajutorul Fecioarei Maria.
Concurența dintre aurarii breslelor din diferite orașe s-a manifestat mai ales la sfârșitul sec. al XVI-lea. Din aceste motive, breslele de aurari din Sibiu, Brașov, Mediaș, Bistrița și Sighișoara formează o uniune pentru apărarea intereselor comune. Uniunea își redactează statute comune, îndreptate mai ales împotriva meșterilor clandestini de la sate, obligând clienții să cumpere obiecte din aur numai de la prăvăliile meșterilor din breaslă.
Bărbierii – Strada Bărbierilor
Bărbieritul definea o profesie cu un sens mult mai larg, decât cel din zilele noastre. Bărbierii tundeau, rădeau barba, puneau peruci, dar și extrăgeau dinți, făceau mici intervenții chirurgicale, „luau” sânge. Uneori colaborau la otrăvirea unor domnitori, cum a fost cazul bărbierului polonez care-i îngrijea rana domnitorului muntean Mihnea, bandajând-o cu otravă. Bărbierul neamț trimis pentru asistență medicală de principele Transilvaniei, descoperă trădarea, îl vindecă pe domnitor, iar acesta se răzbună cumplit pe grupul de boieri care l-au mituit pe polonez. Istoria l-a reținut ca Mihnea Vodă cel Rău.
Bărbierii aveau cărți de medicină proprii, iar farmacistul, care era menționat încă din sec. al XVI-lea, își producea singur alifiile sau băuturile tămăduitoare. La concurență cu bărbierul și farmacistul erau vindecătoarele, femei care ofereau leacuri și vrăji pentru îndepărtarea răului. Superstițiile alimentau faima vrăjitoarelor, iar procesele și arderile pe rug se succedau rapid.
Vopsitorii – Strada Vopsitorilor
Despre vopsitori, istoricul Răzvan Pop ne spune:
În diferitele orașe medievale, vopsitorii erau la marginea cetății, pentru că, în Evul Mediu, nu foloseau elemente chimice, materia primă fiind putrefacțiile, alcoolul. De obicei erau situați lângă un râu sau un canal. Aveau nevoie de apă, pentru că mirosea în zona lor.În jurul anului 1790, tâmplarii sau șelarii vopseau și ei căruțe, dulapuri, mese și altele, cu vopsele de ulei sau de apă.
Piață săptămânală din Piața Mică, de L. Hessheimer, expusă la Muzeul Brukenthal
Croitorii – Strada Croitorilor
Meșterii croitori confecționau haine din postav, mătase, catifea și pânză. Cei avuți și mica nobilime purtau în anotimpul rece dolmane (anterii), care erau de trei feluri: albe, negre sau gri. Marea nobilime purta în locul dolmanelor, blănuri scumpe. Sub dolmane se purtau haine din stofe scumpe și pantaloni din aceeași stofă, lungi sau până la genunchi. Croitorii mai confecționau ornamente bisericești din stofă cusută cu fir de aur sau argint, adusă din Italia sau din Orient.
Întreaga populație a orașelor și nobilimea își confecționau hainele la acești croitori, numărul lor fiind destul de însemnat în orașele ardelene. Croitorii se împărțeau în două branșe: cei care făceau haine comandate și cei care făceau haine pentru târg. Între aceste două categorii de croitori s-a stabilit o înțelegere, inclusă apoi în statutele breslelor: cei care făceau haine pentru târg, să le facă simple, nu duble. Astfel, cei care le cumpărau gata erau nevoiți să apeleze la categoria cealaltă, pentru căptușirea și ajustarea hainelor.
Croitorii sași, care recurgeau la stofe și garnituri scumpe, în confecționarea pieselor de îmbrăcăminte ale portului săsesc și la prețuri destul de mari, au început să își piardă clienții care, în număr tot mai mare, se adresau croitorilor germani și astfel îmbrăcămintea germană, adică moda vieneză, a câștigat din ce în ce mai mulți adepți. Comentariul lui von Heydendorff din 1786 este ilustrativ în acest sens: „Am considerat mai convenabil să urmez stilul modei decât să cheltuiesc 100 de ducați pentru o garnitură de perle”.
Decăderea breslelor
Odată cu secolul al XVIII-lea, au apărut și primele semne ale decăderii breslelor prin diminuarea autorității lor, scăderea calității produselor, concurența meseriașilor, care nu făceau parte din bresle, precum și influența modei care venea de la Viena. Meșterii germani (croitori, pantofari) reprezentau o serioasă concurență pentru meșterii sași care lucrau după vechile tipare. Accesul românilor în bresle era interzis, deoarece puteau răspândi în Moldova sau Țara Românească secretele meseriilor din Sibiu. În anul 1872, Curtea din Viena a emis prima lege de promovare a industriei, iar în 18 aprilie 1875, breslele au fost desființate oficial, trecându-se la organizarea corporatistă a patronilor meseriași.
Meseriile din numele străzilor ne amintesc că locuim într-un oraș plin de suflet, care ține legătura cu trecutul pentru a da mai multă viață prezentului. O plimbare pe străzile și aleile Sibiului dezvăluie momente cheie din viața de zi cu zi a strămoșilor noștri. Descoperim meserii, unele le știm, altele le proiectăm în imaginație. Istoria se citește în cărți, dar se întipărește adânc în memorie doar la pas pe ulițele trecutului.
*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 11
Surse:
Emil Sigerius – „Cronica orașului Sibiu 1100 – 1929”
„Sibiul în anul 1790” – Editat și tipărit la 1790 de Martin Hochmeister
Hermann și Alida Fabini – „Sibiu – Portretul unui oraș din Transilvania”
Nicușor Dănuț Ivănuș – „Sibiul de altădată în colecția Emil Fischer”
sursă foto: Hermann și Alida Fabini – „Sibiu – Portretul unui oraș din Transilvania”
foto cover: Sibiul văzut din nord, gravură de Adam Ludwig Wirsing. Nürnberg, înainte de 1780.
