„În Italia se fac poze la rufele colorate care sunt înșirate, la uscat, pe balcoane. Și este amuzant, dar este cultura lor. Bilbao a reînviat prin arhitectură, zeci de turiști merg să viziteze clădirile lui Renzo Piano din Italia, în Elveția există muzee de arhitectură. Aceasta este cultura, imaginea orașului, peisajele sale. Dacă se pierde valoarea arhitecturii se pierd și turiștii, iar din corturi de bere nu trăiește nimeni mult timp”, îmi povestește Max Schweizer, poziționându-și degetul, sugestiv, spre cuvântul „cultural” de pe coperta revistei pe care i-am dăruit-o cu prilejul întâlnirii noastre.
Max Schweizer este un om de afaceri elvețian, care a ajuns la Sibiu din dragoste pentru arhitectură. Aflase prin anul 2004 de la un prieten că în împrejurimile Sibiului există multe case parohiale de vânzare, după ce sașii au plecat. Atunci, s-a apucat să citească despre țara noastră și să descopere arhitectura de aici. S-a gândit chiar la un proiect prin care își dorea să transforme mai multe case parohiale în pensiuni însă, când a ajuns în Sibiu, a aflat că, de fapt, acele case nu erau de vânzare și planurile sale de afaceri nu puteau fi puse în practică.
Călătoria la Sibiu l-a îndemnat să viziteze tot mai des România, să citească și mai multe despre arhitectura locului și să fie la zi cu casele vechi de vânzare. Așa a cumpărat prima casă în Sibiu. O casă veche, care își pierduse tot farmecul gotic datorită rigipsului care o acoperea de la ultima renovare încoace. Acum, clădirea găzduiește Restaurantul Max și arată cu totul diferit. Max Schweizer a reușit să pună în valoare fiecare parte a arhitecturii vechi.
Într-o micuță curte interioară, pe străduțele înguste ale Orașului de Jos, conversația noastră ajunge repede la călătorii și prilejul de a colecționa amintiri, la fascinația pentru arhitectură, acea fațetă milenară, concretă și vizibilă a culturii, la vechi și valori irecuperabile, pe care lumea modernă le pierde cu fiecare zi. Clopotele bisericii evanghelice răsună puternic, acoperind liniștea celor două piețe din centrul Sibiului. În jurul nostru – privirile acoperișurilor care numai la Sibiu te pot urmări.
Ce v-a adus la Sibiu?
Max Schweizer: Hobby-ul meu este arhitectura. Și asta m-a adus la Sibiu. Eram la o petrecere în Germania și colegul meu de masă mi-a povestit că tocmai se întorsese din România. Venise aici cu un convoi de ajutoare. Atunci încă se mai trimiteau ajutoare în România, era în anul 2004. Și acest coleg al meu mi-a povestit că în România există foarte multe case parohiale de vânzare, că sașii au plecat și că Biserica s-ar bucura dacă cineva ar cumpăra acele case. O casă dintr-aceea ar costa 12.000 de euro. Mi-a spus asta și eu l-am crezut. Mi-am cumpărat cărți despre arhitectura din România, despre Transilvania, am văzut casele acelea, situate imediat lângă biserică și m-am gândit – super, îmi place foarte mult!
M-am îndrăgostit de această casă, iar atunci când te îndrăgostești îți pierzi mințile.
Max Schweizer: Am vorbit cu episcopul și cu cine am mai luat legătura din partea comunității evanghelice, și le-am prezentat proiectul: să cumpăr câteva case parohiale și să le transform în pensiuni pe care să le întrețină români. Casele acelea parohiale renovate ar fi fost ideale pentru domeniul hotelier. Dar toate acestea nu au fost adevărate și casele acelea nu erau de vânzare, ba chiar ne-am dus să vedem casa parohială din Hosman și am constatat că este locuită. De atunci însă mai venit de câteva ori în România și mi-a plăcut de fiecare dată mai mult, și mi-am spus – și fără case parohiale și fără biserici tot se găsește ceva – și am început să analizez toate domeniile posibile, agricultură, producție de vin sau case vechi din centrul orașului.
Am văzut foarte multe case și niciuna nu mi-a plăcut. Atunci m-a sunat, într-o seară, târziu, agentul imobiliar și mi-a spus că a uitat să îmi arate ceva, dar că trebuie neapărat să văd acea casă. Voiam să mă întorc în Elveția. Și atunci mi-a arătat casa aceasta. La început am fost numai parțial încântat, însă când am mers în pod – este o casă gotică, iar podurile acestora sunt minunate, podurile acelea înalte… Şi podul era lung de aproximativ 20 de metri și eu eram atât de entuziasmat. I-am spus proprietarului că o cumpăr. Nu am negociat deloc. Puteam să o cumpăr cu siguranță mai ieftin, dar m-am îndrăgostit de acestă casă, iar atunci când te îndrăgostești îți pierzi mințile.
Fotografie preluată de pe: sibiuturist.ro
A fost așadar dragoste la prima vedere…
Max Schweizer: Aproape, da. Casa nu mi-a plăcut deloc, de afară , iar înăuntru încă mai erau locuințe. Era renovată îngrozitor. Nu se mai vedea aproape nimic din casa veche, dar podul era fantastic. Am renovat multe case, și mi-am dat seama imediat că acea casă are potențial. Și am cumpărat-o.
Cât ați păstrat din vechea casă în procesul de renovare?
Max Schweizer: Nu am păstrat casa veche, ci am adus vechiul în prim plan. Vechiul era acoperit. Tavanul acela frumos era complet acoperit. Totul era acoperit de rigips, iar podelele erau acoperite cu material sintetic. Camerele mari au fost transformate în mai multe camere mici. Era cu adevărat urât. Nu aș fi cumpărat casa dacă voiam numai să o renovez și să o revând. Eu iubesc vechiul, irecuperabilul, valorile pe care ar trebui să le apărăm cu adevărat.
Ceea ce lipsește este înțelegerea calității.
E nevoie ca românii să învețe câte ceva în materie de construcții?
Max Schweizer: Nu vreau să spun că trebuie. Nu vreau să apar în fața nimănui ca un profesor și nici să aduc vreun reproș cuiva. Ceea ce lipsește este înțelegerea calității. Dar în cele mai multe cazuri, această problematică este una a costurilor. Se dorește calitate, dar calitatea costă. Nu este posibil să construiești o locuință ieftină care să nu devină scumpă pe termen lung. De exemplu izolația: dacă factura de gaz devine pe jumătate mai ieftină, deoarece casa este bine izolată, atunci în câțiva ani treci deja pe partea câștigătoare.
Noi avem, de exemplu, o casă în Elveția, se numește passive house. Practic, nu ai nevoie deloc de încălzire, deoarece aceasta este foarte bine izolată. Avem o sondă la 80 de metri în pământ, ca o pompă de încălzire, iar costurile sunt extrem de scăzute. Așa ceva pe termen lung reprezintă cea mai ieftină achiziție. Am fost primii care au izolat construcțiile de la Cisnădie (Swiss Village by MAX Develpment). Procesul este unul lent, dar mai bine mai aștepți doi sau trei ani până să îți achiziționezi o casă care să merite investiția sau plătești 10.000 de euro în plus, pe care o să îi recuperezi cu siguranță în zece ani, și astfel casa nu se devalorizează. Construcții proaste se văd la tot pasul. Mie îmi pare rău de cumpărători, pentru că pe termen lung, modul de construcție de acum este foarte scump.
Credeți că școlile de profil sunt cele care îi învață pe oameni meserii precum cea de meșter?
Max Schweizer: În Elveția avem cel mai bun sistem educațional de formare a meseriilor din lume. Acolo se poate oferi calitate. Asta este bogăția Elveției, educația bună. Iar dacă profesorii nu sunt la rândul lor profesioniști, nu au ce să îi învețe pe tineri. Acest proces necesită mult timp. Încă o dată, nu reproșez nimic nici unui român – noi în Elveția am avut parte de cele mai bune premize. Încercăm să aducem câte ceva și aici.
Construiți acum un cartier rezidențial în Cisnădie. Cum găsiți localitatea?
Max Schweizer: Da, am construit acolo în jur de 100 de case. Planificarea urbană din Cisnădie este însă foarte proastă. Probabil că în trecut era mai bine, dar în momentul de față nu există o planificare urbană rezonabilă, nu există infrastructură, nu există spații publice, nu există parcuri, locuri unde să îți faci cumpărăturile, nu există autobuz, nu există o școală. Este păcat. Totul este plănuit greșit acolo. În Sibiu e mai bine. În Cisnădie nu are nimeni nici un plan, fiecare face ce vrea acolo. Din acest motiv vom construi în viitor în Sibiu.
Fiecare își construiește terase de plastic din ce în ce mai mari…
Ce părere aveți despre arhitectura orașului Sibiu?
Max Schweizer: Arhitectura Sibiului este fascinantă. Iar istoria și evoluția unui oraș pot fi citite în motivele arhitecturale. Planul orașului cu cele două piețe este superb. Două piețe precum Piața Mare și Piața Mică, alăturate, se găsesc foarte rar în Europa. Și Piața Huet în spatele lor este superbă. Toate acestea mă fascinează. Nu m-aș fi mutat sau nu aș fi investit într-un oraș dacă atmosfera lui nu ar fi fost una specială. Iar când am venit la Sibiu, mi-a plăcut orașul imediat. Te simți aici ca acasă.
Ce poate face Sibiul mai bine pe viitor?
Max Schweizer: Trebuie să se îngrijească de propria cultură și când spun asta mă refer la ceva precis. Piața Mică și Piața Mare sunt locuri foarte frumoase. Studiez evoluția lor de acum 10 ani, și constat că totul s-a transformat înspre rău. Piața Mică arată foarte bine pe ilustratele poștale, însă dacă te uiți acum la ea, totul este catastrofal.
Fiecare își construiește terase de plastic din ce în ce mai mari și pe care apare câte o reclamă. Una dintre construcțiile la care mă refer, din Piața Mică, are mai nou chiar o ramă din lemn pe acoperiș și arată ca o clădire. În spatele ei se află, ascunsă o casă tare frumoasă, iar turiștii neavând acces la arhitectura originală, ci la cea mascată de terase, pot trage concluzia că acești oameni nu au înțelegere față de orașul lor. Iar orașul, pe de altă parte, nu avea niciodată voie să îngăduie așa ceva.
Sunt valori imense pe care Europa Centrală le-a pierdut.
Și muzeele din Sibiu cum le găsiți?
Max Schweizer: Îmi plac foarte mult. Îmi plac muzeele mici din Sibiu, Muzeul de Istorie al Farmaciei, Muzeul Brukenthal. Dacă s-ar adăuga la acestea și un muzeu contemporan ar fi și mai bine. Peste tot există muzee noi și acestea reprezintă un magnet pentru turism, iar muzeele bune reprezintă un magnet pentru public. Și peisajele rurale sunt un magnet, ca de exemplu Valea Hârtibaciului și turmele de oi. Aceasta este cultură. Sunt valori imense pe care Europa Centrală le-a pierdut. Tocmai un centru vechi format din două piețe alăturate și împrejurimile cu peisaje unice, câmpii întinse, sate săsești și ciobani care păstoresc la doi pași de oraș, sunt calitățile care trebuie îngrijite în Sibiu.
ilustrație: Dedee Waters
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 4)
