Încă mai port hainele mamei. Rochiile mai ales. Culori, flori, forme geometrice, linii, curbe, texturi. Materialele îmi par acum dintr-o altă dimensiune. Fie ireal de ușoare, fie grele și încă impecabile după 40 de ani. Nu au nimic în comun cu hainele sezoniere de acum. Și cusăturile au ici-colo un farmec aparte căci găsesc noduri ce mă fac să zâmbesc îngăduitor. Mama mergea la croitor. Mai exact la o croitoreasă, de fapt două. De doamna Mincă și Durica și acum îmi aduc aminte cu drag. De cum le intrai în camere, călcai pe bucăți de materiale, dantele, voaluri, ațe și ace înfipte în pernuțe mici. Apoi începea scurtul moment de gimnastică. Dreapta perpendiculară cu podeaua, întoarce capul, jumătăți de învârteli, mâinile sus. Apoi teama de bolduri. Tremuram când îmi scotea scheletul moale al viitoarei rochii fixate în bolduri. Niciodată, nici măcar o zgârietură și cu toate astea teama revenea mereu. De ele sau, mai exact, de senzația pe care o aveam datorită lor, mi-am amintit când am văzut proiectul Lilianei Iamandi din cadrul Maratonului de la Sibiu. Este vorba despre o școală de croitorie, un hub, acum când hainele se cumpără din mall sau online.
Liliana este inginer textile, învățătoare și profesor inginerie textilă. A învățat croitoria aceea adevărată în Franța, între 2001 și 2003, de unde s-a întors în Sibiu cu un univers întreg de planuri și gânduri, dar care și-a păstrat linia și consistența chiar și după contactul cu implacabilul sistem din România, fie că vorbim de învățământ sau alte instituții.

Care este prima amintire legată de croitorie?

Bunica a fost croitoreasă, însă n-o țin bine minte, a murit când aveam 9 ani și ultimii ani a fost bolnavă și n-a mai cusut. Dar case era mereu plină de tipare, materiale, mașina de cusut era la loc de cinste, nici nu știu când am învățat să cos. Prima amintire: am vrut să fac o fustă cloș pentru o păpușă și am îndoit un cearceaf în patru și am tăiat exact în mijloc un cerc, așa cum arată fețele de masa pe terase, cu orificiul prin care bagi coada umbrelei de soare. Și mai țin minte c-am luat bătaie. Am ajuns la liceul textil pentru că nu am putut face pedagogicul, fiind rârâită. Și, într-a opta, cand ne-au testat ca să vadă ce aptitudini avem și spre ce liceu să ne îndreptăm, mi-au spus atât: pedagogic sau textil (de parca eu nu știam asta). De atunci am fost mereu premiantă, am mers la concursurile școlare profesionale naționale.

Dar prima haină croită?

Prima rochie mai serioasă a fost cea de la banchetul de absolvire a liceului, apoi, la scurt timp rochia de mireasă, apoi rochia de mireasă a colegei mele de banca, ce mi-a devenit și fină…

Cum ați ajuns pe drumul acesta al croitoriei, ca profesie?

Nu sunt mare croitoreasă. Am lucrat în producție ca tehnolog și trebuia să învăț toate fazele pro­ce­selor de producție și, mai apoi, să le explic mun­citoarelor cum să lucreze. Asta a fost o etapă. Apoi am lucrat în departamentul de tipare, apoi organizarea producției, peste tot. În Franța am lucrat într-un salon de modă. Acolo am învățat multe secrete de croitor și tot acolo a încolțit dorința de-a transmite mai departe. Aveam în plan să realizez o carte de croitorie și am scris sute de pagini și am făcut zeci de desene. După un eșec profesional pe care eu l-am resimțit foarte tare, și aș vrea să fac o paranteză și să îl spun aici. Luasem gradul 2 cu nota 10 și puteam să mă înscriu cu un an mai repede la gradul 1 și solicit preinspecție repede, repede, ca să pot depune dosarul pentru grad. Aveam nevoie de minimum 90 de puncte din 100 ca să mă pot inscrie. Mie mi s-a părut mai mult o formalitate, dar n-a fost așa. Am primit 87 de puncte și timp de 4 ani nu mi-am mai exprimat intenția de-a mă înscrie din nou. Printre motivele invocate, pe langă faptul că nu am avut toate hârtiile cerute, o aberație… sunt cele pe care inspectorul de învățători le trâmbițează cu fiecare ocazie acum ca exemple de bună practică: elevii nu au primit teme pentru acasă în ziua aceea, „s-au plimbat cam mult prin clasă, atmosfera a fost prea de joacă (clasa a 2-a). Învățământul formal nu are nevoie de oameni pasionați, asta o spun cu mâna pe inima și pot să argumentez. Mi-aș fi dorit ca acest atelier să fie al liceului textil, așa să învețe elevii meserie și cred cu tărie că interesul lor și dorința de-a învăța ar fi fost altfel decât sunt acum…

©Gabriela Cuzepan / @gabrielacuzepan

Apoi ați ajuns la cursuri…

O colegă foarte apropiată ce era mereu încântată de metodele mele și de activitățile manuale pe care le făceam cu elevii, vrând să mă consoleze și să mă facă să înțeleg că nu trebuie să fiu atât de afectată, îmi propune s-o învăț să coase. În scurt timp mai găsește două amice de-ale ei și pornesc cursul în atelierul meu de acasă, fostul garaj (na, că și eu am pornit afacerea în garaj, poate-i de bun augur). Așa am făcut suportul de curs, așa am stabilit ritmul de lucru, așa am înțeles cât de grea este meseria asta. Anul 2014 m-a prins cu un spațiu închiriat, cu toate dotările necesare, cu firmă și curs autorizat și am pornit pe-un drum paralel celui din învățământ. Dimineața la școală, seara la curs. Apoi, copiii mei au avut o superidee: un loc în care pasionații să găsească tot ce le trebuie pentru a-și realiza proiectele. Așa a luat naștere Toolhouse- makerspace Sibiu, care găzduia și atelierul de croitorie. Pentru acest proiect am alergat la maraton.

Ce simțiți că înseamnă aceste cursuri de croitorie pentru cursanții dumneavoastră?

Povestea mea e mai interesantă privită prin fereastra ate­lierului unde se țin cursurile de croitorie care, la început, s-au dorit a fi profi și tehnice și, pe măsură ce apucam să ne cunoaștem între noi, cursantele, se lega o relație atât de faină și cursul devenea o șezătoare caldă și prietenoasă. Diana (fiica mea) râde de mine zicând că am transformat cursul în curs de terapie ocupațională. Fiecare are povestea ei și, până la sfârșitul cursului ajungem să le aflăm pe toate. Oameni incredibil de frumoși vin la curs. Oameni fără ifose, oamenii aceia lângă care ți-e drag să petreci timp, timp de calitate. Aici, în ultima locație, este mochetă pe jos, prin tot atelierul. După o zi plină la muncă, fetele sunt atât de relaxate și meșteresc desculțe, fiecare aduce ceva bun și seara, aproape de ora 10, nu ne dăm duse. E frumos.

©Gabriela Cuzepan / @gabrielacuzepan

Dar cum ați ajuns efectiv să puneți pe picioare acest hub?

Am accesat niște bani de la UE printr-un start up și urmează să amenajez atelierul cum nu e altul în țară, și nici multe pe la alții. Intenționez să realizez un loc în care oricine iubește îndeletnicirile manuale să vina și să găsească bază materială, suport tehnic, sfaturi, să împărtășească idei și experiențe… Satisfacția maximă și dovada că nu mă agit degeaba e faptul că multe dintre cursante prind curaj și încredere și-și deschid ateliere, postează ce lucrează, își îmbracă familia și prietenii. E mare lucru…

Cum vedeți această meserie în ziua de azi?

Consider că pentru o femeie, în special, cusutul face parte din skilurile esențiale pentru viață, așa cum sunt gătitul, prăjituritul sau pusul conservelor pentru iarnă. O mașină de cusut o găsesc indispensabilă într-o casă, așa cum este trusa de scule într-un garaj. Nu mi se pare o direcție prea bună cea în care nu mai știm sau nu mai vrem să facem nimic și apelăm mereu la alții, cheltuind nejustificat. Să ne uităm un pic chiar la noi: mâncăm la Supermama, cumpărăm prăjituri de la Transagape, murături de la Metro, spălăm covoarele și mașina la … nu știu unde că n-am covoare, căutam în disperare un zugrav care să ne zugrăvească o debara, un nene priceput care să asambleze o mobilă de la Ikea, să fixeze o poliță pe perete sau, mai rau, un tablou. Ideea e că dacă vom fi toată viața dependenți de alții și nu vom învăța să ne descurcăm singuri, cât se poate, vom fi expuși la multe bătăi de cap și supărări. În plus, satisfacția lucrului făcut cu mânuțele tale nu are seamăn.