Descopăr pe ecran chipul unei femei care se apropie de 85 de ani. E ridată, are mîinile pătate de anii care au trecut peste ea, dar atitudinea nu îi trădează vîrsta. Fumează în aproape toate cadrele și părul ei vopsit în diferite nuanțe de roșu traversează o paletă de culori îndrăzneață, de la portocaliu la roz. Însă cel mai tare mă fascinează privirea ei: are genul de căutătură care pare că vede altceva decît noi toți sau că străpunge banalitatea pentru a înțelege ce se ascunde dincolo de ea.

O cheamă Letizia Battaglia și e supranumită ”fotografa morții”. Dacă există în viață momente prielnice pentru anumite întîlniri și descoperiri, mă bucur foarte tare că la cea de-a 26 ediție a Festivalului Internațional de Film ASTRA de la Sibiu s-a nimerit să aflu cine este Letizia. Nu auzisem despre ea pînă acum, dar înțeleg că e un nume respectat nu doar în comunitatea artistică; cadrele din filmul care îi elogiază munca demonstrează că este o legendă și pentru oamenii simpli care o felicită și îi strîng mîna cînd o văd pe stradă.

Regizoarea britanică Kim Longinotto este și ea un nume valoros pentru pasionații de film: are un palmares impresionant la toate marile festivaluri din lume (inclusiv un premiu BAFTA pentru Divorce Iranian Style, din 1998,și premiul Confederației Internaționale a Cinematografelor de Artă acordat la Cannes pentru Sisters in Law în 2005). Documentarele ei urmăresc cu precădere personaje feminine. Cel mai recent documentar al său, Shooting the Mafia, va avea premiera americană în noiembrie 2019, dar a fost deja prezentat în festivalurile de la Sundance, Stockholm sau Berlin. Și, ce încîntare, la Astra Film Festival de la Sibiu!

Cele 94 de minute cît durează filmul trec așa de repede de parcă timpul ar fi fost suspendat. Încă nu mi-e clar dacă datorită personalității magnetice și farmecului pe care îl degajă Letizia sau datorită montajului cuceritor la care recurge Kim. Probabil că din ambele motive. La care se mai adaugă unul: lucrurile pe care nu le știam și pe care le-am aflat din Shooting the Mafia. Documentarul este în același timp portretul unei femei puternice și radiografia unui fenomen ce a însîngerat Italia vreme de cîteva decenii. Nu e Mafia pe care o știam din filmele lui Scorsese, nici caracatița atinsă de aura pe care i-a impregnat-o Michele Placido, ci Mafia brutală, înspăimîntătoare, de neînvins. Mafia reală care a curmat destine, care și-a pus amprenta terorii pe o țară întreagă și pe care nimeni nu îndrăznea să o înfrunte. ”Codul tăcerii” era de fapt un cod al fricii, spune Letizia Battaglia. Îți trebuia o doză de nebunie ca să ai curajul să demaști corupția endemică și să arați cu degetul de ce erau capabili capii sicilieni. Amenințată nu o dată cu moartea, ea și-a urmat totuși drumul. Lucru cu atît mai lăudabil cu cît la vremea aceea societatea era profund patriarhală, tatăl ei chiar a trimis-o la călugărițe și apoi i-a impus cu cine să se mărite, la numai 16 ani.

A fost prima femeie fotoreporter din Italia și cea dintîi care a avut curajul să arate lumii, prin fotografiile ei, victimele Mafiei. Avea deja 40 de ani cînd a simțit că are nevoie de o modalitate de exprimare, alegînd să facă asta prin imagini. A pus capăt unei căsătorii nefericite și, pentru a-și cîștiga independența intelectuală și materială, s-a dus la sediul cotidianului L’Ora din orașul ei, Palermo, cu gîndul să facă poze și, poate, să scrie și niște articole. Era în anii 70 și a continuat să lucreze la acest ziar pînă cînd s-a închis, în 1992. A început prin a fotografia scene de viață obișnuite, dar cum în Sicilia obișnuința era sinonimă cu moartea și-a făcut un brand personal din cadrele care surprindeau execuțiile pe care le comandau clanurile mafiote. Mă uit la fotografiile mele și văd doar sînge, sînge, sînge. Le vezi și tu pe ecran, instantanee alb negru, care deși sînt cumplite prin fixitatea cadavrelor și bălțile îngrozitoare de sînge, au ceva fragil, transmit un fel de pietate în fața durerii și îți vine să spui că sînt frumoase. Nu în sensul primar al cuvîntului (căci e ciudat să asociezi moartea cu frumusețea), ci în sensul unei frumuseți a compoziției și al elogiului pe care îl comunică. E și revoltă în fotografiile Letiziei Battaglia, împotriva celor care comit crimele, dar e și un strigăt ce-ți merge direct la inimă. Dacă nu facem nimic pentru a-i opri, vor continua să omoare; acesta este mesajul din spatele imaginilor cutremurătoare cu un pantof cu toc ce zace lîngă un corp acoperit cu un cearșaf, cu femei ce-și jelesc bărbații, cu copii ce zac uciși pe caldarîm.   

Dacă ar fi fost doar o înșiruire a acestor imagini, însoțită eventual de explicația momentului în care au fost realizate, Shooting the Mafia ar fi fost doar un documentar oarecare despre o fotografă talentată și implicată în viața regiunii sale natale. Kim Longinotto lărgește însă contextul și spune povestea într-o manieră seducătoare. Este pe de o parte Letizia, care își povestește viața privind spre camera de filmat, singură sau alături de foști parteneri sau iubiți (toți mult mai tineri decît ea), sînt cunoscuți de-ai ei care povestesc cu admirație despre fascinația pe care o exercită ca femeie și despre munca ei, și sînt pe de altă parte relatările din presa vremii despre acțiunile Mafiei. Vezi înregistrări cu celebrul proces din 1986 în care sute de membri ai Mafiei au fost condamnați și te trec fiori cînd observi că, deși erau după gratii și se știau filmați de televiziuni, nu se feresc să facă semnul decapitării ca indiciu că se vor răzbuna. Așa afli de liderul din Corleone, Salvatore Riina, care a reușit să se ascundă peste 20 de ani de ochii lumii, căci trăia izolat în condiții mizere și nu folosea telefonul pentru a comunica. Un tip scund, îndesat și îmbrăcat jerpelit, după cum îl caracterizează Letizia, și care e responsabil de uciderea judecătorilor care au condus lupta anti-corupție, Giovanni Falcone și Paolo Borsellino, de asemenea filmați în documentar. Cînd ei doi au fost executați, Battaglia a fost atît de devastată, că n-a avut putere să apese pe declanșator, lucru pe care îl regretă în prezent. Oroarea trebuia totuși arătată lumii, memoria peliculei ar fi trebuit totuși să păstreze acele imagini ca să se știe cît de departe s-a ajuns. Fotografiile pe care nu le-am făcut mă dor cel mai tare, spune fotografa care și-a pus viața și cariera în slujba adevărului.

A încercat o vreme să intre în politică ca să miște lucrurile, însă recunoaște cu sinceritate că a fost perioada în care a cîștigat cel mai mult nefăcînd nimic. Pînă la urmă tot implicarea civică ca fotograf i-a adus mai multe satisfacții, în ciuda apropierii fizice de mirosul concret al morții. Ca un contrapunct la violență și sărăcie, coloana sonoră din Shooting the Mafia este condimentată cu refrene italienești optimiste, Volare și O, sole mio, uneori apare pe ecran o explozie impetuoasă a vulcanului Etna, iar evocările din tinerețea Letiziei Battaglia sînt ilustrate cu scene din filme clasice cu Silvana Mangano și Vittorio Gassman. Un fel de a ne spune că, oricît de dură ar fi viața, merită totuși trăită din plin.

În Shooting the Mafia, cuvintele și trupul masiv al Letiziei transmit suferința pe care a experimentat-o imortalizînd acele fotografii și simți că a pus multă iubire pentru oameni în cadrele ei. Zîmbești cînd își mărturisește aventurile amoroase și te impresionează pofta ei de viață. Nu e o femeie frumoasă în sensul clasic al idealului feminin, nu aduce a star de cinema, însă are o forță de atracție misterioasă pe care o percepi și din imaginile din tinerețe și în cele de acum, cînd încă emană vitalitate și energie. Dincolo de viața ei intensă, Letizia Battaglia este de apreciat pentru că, atunci cînd multor bărbați le-a fost teamă, această femeie și-a învins spaima și a încercat să facă dreptate cu singura armă pe care o avea la îndemînă: aparatul de fotografiat.

*articol publicat și pe Liternet.ro