de Oana Cristea Grigorescu

A fost odată – Il était une fois – e motto-ul sub care regizorul Olivier Py a selectat în ultimul său an la conducerea Festivalului de la Avignon spectacolele secțiunii In, înainte de a-i preda direcțiunea lui Tiago Rodrigues. Formula cu care încep toate poveștile e semnul continuității festivalului, dar și al culturii noastre teatrale născute din valorile narativității. „Nu e un festival recapitulativ sau comemorativ”, afirmă Olivier Py, în interviul din publicația La Terrasse, ci o ediție prin care istoria festivalului continuă să se scrie sub ochii noștri, în vreme ce Py, regizorul, revine la forma epică cu un spectacol maraton de zece ore intitulat nostalgic Ma Jeunesse Exaltée, simetric primei sale prezențe la Avignon cu epopeica La Servante din 1995, care dura 24 de ore.

Cele două spectacole-coperți, rezumă creația regizorului în Festival și lansează artiștilor invitați tema revizitării istoriilor colective sau personale. Sublimate în istoria mai largă a festivalului, esteticile individuale vorbesc despre luptele ciclice prin care fiecare nouă generație își caută forma artistică care să dea sens valorilor timpului lor. Reflecția asupra trecutului și scrutarea viitorului fac din teatru o artă a prezentului și o punte de comunicare între generații. E ceea ce  propune această ultimă selecție ca director a lui Olivier Py, care a pregătit umăr la umăr cu succesorul său Tiago Rodrigues tranziția către următorului mandat. Eterna nevoie a umanității de a se istorisi, cu sau fără cuvinte, începe mereu cu a fost odată, cu poveștile care clădesc și perpetuează omenescul dincolo de distrugeri, războaie și moarte. În 2022, acest a fost odată invită la luciditate, într-o lume bulversată de doi ani de pandemie și cinci luni de război, și la speranță în capacitatea artiștilor de a ne revela puterea omenirii de a-și depăși limitele. Aceste limite forțate, extinse de fiecare generație cu un pas mai departe, sunt chestionate în mod diferit în trei spectacole vizionate în In, în cele trei zile petrecute la Avignon.

Ziua 1. Dincolo de limitele rezistenței fizice

Premiera absolută One Song- Histoire(s) du Theatre, coproducție a festivalului cu NTGent și Miet Warlop/Irene Wool e a patra producție din seria celor care interoghează istoria teatrului, produse de teatrul municipal belgian NTGent, la inițiativa directorului său artistic Milo Rau. După Milo Rau, Faustin Linyekula și Angélica Liddel, e rândul artistei belgiene Miet Warlop să își reviziteze traseul artistic într-un performance teatral complet. În One Song fizicalitatea și muzicalitatea se întâlnesc în spațiul unei săli de sport/concert pentru a ne confrunta cu limitele noastre ca ființe, ca societate și ca specie. Ni se propune un concert cu instrumentele fixate pe aparatele sălii de sport: spalier, bandă rulantă, bârnă, trambulină. Aclamat și huiduit de suporteri, stimulat de comentatorul sportiv, însoțit de suportul extatic al unei majorete infatigabile, concertul respectă tipicul unei competiții sportive de echipă în care concurenții nu se întrec între ei, ci  cu propria rezistență fizică și capacitate de expresie artistică. E în același timp și un efort artistic conjugat al trupei. Muzica e principala miză a spectacolului, energia creației mobilizează resursele membrilor formației și animă tribunele.

Aceeași melodie rock de câteva zeci de măsuri e reluată preț de o oră în tempouri diferite, de la largo la presto, într-un ritm impus de suporteri, ajustat și negociat pe metronom până la capătul rezistenței fizice a celor cinci performeri. Sportul și muzica sunt ingredientele acestui spectacol autoreferențial cu o puternică componentă autobiografică a artistei belgiene. Miet Warlope se întoarce la conceptul circular repetitiv din Sportband, primul său performance teatral din 2005, un recviem dedicat fratelui prematur dispărut, pe care îl regăsim și acum în One Song. Artista vine în teatru dinspre artele vizuale, iar faima sa internațională s-a clădit în două decenii prin longevive performance-uri teatrale, dar și prin variate intervenții de galerie. Trupa de muzicieni cântă până la pierderea suflului în timp ce le sunt forțate limitele rezistenței fizice pe aparatele de sport ce dublează efortul până la epuizare. Acest joc e deopotrivă amuzant și dureros pentru publicul care resimte tensiunea crescândă a „concertului”. E umor și zâmbet născut din transpirație, dar și energie vitală transmisă reciproc între grupul suporterilor și trupa de muzicieni. Ca la orice competiție sportivă sau concert rock, presiunea suporterilor evocă viața starurilor controlată de legile showbiz-ului, dar e și semnul recunoașterii de care avem nevoie ca ființe sociale. Spectacolul e o cursă-concert la capătul căreia performerii și galeria se prăbușesc epuizați, rând pe rând; doar comentatorul rămâne imperturbabil pe poziții, gata să reconforteze competitorii și suporterii, să îi adune într-o comunitate coagulată de imnul intonat la final. Această creație de grup, construită pe forțarea limitelor individuale, pe alimentarea reciprocă cu energie redă condiția artistului, dar și presiunea pe care o resimțim, fiecare dintre noi, în societatea competitivă de azi. One Song e despre idealuri și despre impulsul creator, despre epuizarea individului în lumea neoliberală și despre salvarea în grup. La final sportivii-muzicieni se aliniază să salute tribunele; se regăsesc față în față două echipe cu mâna la pieptul în care bate o inimă istovită și renăscută. Ce preț ne cere societatea, arta, lumea de azi pentru a ține ritmul cu exigențele prezentului e întrebarea cu care am plecat, sedusă de performanța concertului circular. One Song e, în fond, dincolo de metafora condiției artistului și povestea maratonului nostru prin viață, individual și colectiv.

Ziua 2. Perspective feministe asupra tragediei antice

Directorul Festivalului de la Avignon din mandatul care începe anul viitor, Tiago Rodrigues e prezent în deschiderea festivalului ca autor de text dramatic cu Iphigénie/Ifigenia, tragedia antică  rescrisă în spirit contemporan. Montat de scriitoarea-regizoare Anne Théron la Teatrul Național din Strasbourg în coproducție cu festivalul de la Avignon și Teatrul Național Sao Joao de la Porto, spectacolul propune o judecată feministă a sacrificării Ifigeniei. În textul piesei lui Rodrigues, actualizată la temele prezentului, blestemul zeilor se împlinește prin contestarea voinței divine. Ifigenia denunță, prin sacrificiul ei consimțit, minciuna fatalității războaielor și a patriarhatului. În monologul final, personajul refuză să trăiască într-o astfel de lume, preferă moartea și reclamă uitarea, ștergerea ei din memoria istoriei. În același spirit al liberului arbitru, mama Ifigeniei, Clitemnestra refuză predestinarea și îi cere lui Agamemnon să renunțe la tron pentru a-și salva fiica. Cuplul îndrăgostiților Ifigenia-Ahile vorbesc limba portugheză, cod secret al îndrăgostiților și semn al unei generații care neagă legile războiului și voința zeilor. Judecata echitabilă e reclamată de corului femeilor a căror furie aruncă vina tragică asupra societății conduse de bărbați. Formula a fost odată transpare din rememorarea faptelor la diateza pasivă ce introduce între actori și faptele relatate distanța de două milenii. E ca și cum actorii dezgroapă amintirea întâmplărilor pe care încearcă acum să le înțeleagă. E în poziția lor față de personaj o distanță ce scade treptat, pe măsura amorsării tensiunii tragice a spectacolului și a dezbaterii legitimității sacrificării Ifigeniei.

Anne Théron oglindește personajele din scenă în proiecția lor integrată în peisajul marin (imaginea video semnată de Nicolas Comte). Misterul se naște în imaginea din fundalul scenei care „înghite” treptat prezența stuatuară a actorilor din fața noastră și îi transformă în spiritul personajelor mitice. Amplasarea lor sculpturală în spațiul abstract al scenei, conjugat imaginii fluide a malului mării (scenografia și costumele Barbara Kraft), stabilește o distanță fantomatică între personaje și acțiunile lor. Spectacolul are un ritm oniric, susținut de dinamica halucinantă a valurilor, în vreme ce tragismul se coagulează din puritatea concretă, de lamă de cuțit a cuvintelor. Dubla chestionare feministă a tragediei Ifigeniei, pe de o parte în piesa lui Tiago Rodrigues, pe de altă parte în lectura scenică a regizoarei Anne Théron, atinge teme acute ale prezentului: condiția femeii în societate, liberul arbitru opus voinței divine, limitele intervenției umane în cursul istoriei, contestarea legitimității patriarhatului.

Ziua 3. Misterul extazului creației          

Curtea de onoare a Palatului Papilor e, desigur, epicentrul Festivalului, locul unde sunt programați artiștii și spectacolele cele mai râvnite ale fiecărei ediții. În perioada 7-15 iulie, atenția tuturor a fost atrasă de spectacolul cu care artistul rus disident Kiril Serebrennikov a revenit pentru a patra oară la Avignon în ultimii opt ani. De data aceasta, producția monumentală de „teatru operatic” Le Moine noir/Călugărul negru după nuvela lui Cehov adaptează pentru scena supradimensionată a Palatului Papilor producția Teatrului Thalia din Hamburg. Versiunea amplificată a spectacolului de la Avignon e coprodusă de Festival și diferă în anvergură față de premiera din martie 2022, jucată de trupa internațională de la Hamburg. În spiritul conceptului multidisciplinar, înmulțirea numărului dansatorilor și a muzicienilor pentru producția de la Avignon reunește forțe artistice demne de anvergura unei producții de operă lirică. Regizor de teatru și film, salutat la Cannes anul acesta pentru filmul Soția lui Ceaikovski, regizorul rus este un oponent al regimului Putin și vehement susținător al democrației și al cauzei LGBT. Prezența lui Serebrennikov în In la Avignon chestionează relația artiștilor cu clasa politică și a comunității teatrale față de războiul din Ucraina. E semnificativă ieșirea artiștilor la aplauze cu mesajul Stop War, proiectat pe zidul uriaș din fundalul scenei.

Spectacolul explorează meandrele minții umane, tatonează granițele halucinației și nebuniei într-o abordare polifonică. Cuvântul se expandează în dans, muzică, cânt și proiecții video oferind, ceea ce am putea numi, viziunea contemporană a conceptului de operă de artă totală (gesamtkunstwerk). Spectacolul e structurat, în formă și durată, în patru episoade/acte care reiau același text din perspectiva a patru personaje. La capătul a aproape trei ore, dincolo de bogăția dinamică a imaginii scenei, spectacolul induce, totuși, senzația dilatării timpului în cercuri concentrice.

Fabula intelectualului surmenat care vine la țară pentru a-și reface forțele e relatată din prisma valorilor existențiale a patru personaje și urmărește deformarea percepției realității, transpuse în mit și ritual. Andreï caută confirmarea statutul său excepțional ca intelectual de geniu, dar atinge pragul nebuniei sub presiunea aspirațiilor lui, dezamăgit de banalitatea vieții comune. Péssôtski, gazda și fostul său tutore, e un personaj solar, pasionat cultivator al grădinii, a cărui viață se hrănește din ritmurile naturii. Regizorul imaginează ceremonia cotidiană a contemplării răsăritului și apusului de soare ca sursă a extazului cosmic. De altfel, himera extazului vieții ca aspirație comună  îi animă în mod diferit pe toți. Tania, fiica tutorelui, cu care se va căsători Andreï, visează extazul iubirii perfecte, în vreme ce musafirul caută extazul creației intelectuale. Al patrulea personaj e Călugărul negru care încarnează fantasmele minții lui Andreï. Scena nebuniei lui se transformă de la o versiune a poveștii la alta: de la mobilizarea concretă a familiei pentru a-i trata boala, la destrămarea sufletească a Taniei și, respectiv, la scufundarea personajului principal în transa autodistructivă. Pe măsura rătăcirii lui în nebunie, năluca Călugărului negru se va multiplica în scenă, obectivându-se în grupul călugărilor cântăreți și dansatori. Ritualul lunii negre și a forțelor malefice încarnate de călugări evocă forțele obscure în puterea cărora cad cei ce aspiră la un statut „genial”. Dansurile sufite, corul ortodox și cantus planus gregorian suprapun straturi culturale și ritualice în manifestarea fantasmei devoratoare.

Scenografia acoperă scena uriașă a Curții de onoare cu trei case-seră, replici minimaliste ale casei de la țară, cu o configurație mobilă de la o scenă la alta. Structura de lemn și folia de plastic a pereților permit accesul prin transparență la viața și trăirile personajelor. La țară muzica e divertisment, respiro în efortul muncii fizice din grădină, dar și vehiculul evadării din prozaismul existenței. Andreï aude continuu o muzică fără sursă în care presimte chemarea hipnotică a Călugărului negru. Rolul muzicii se va amplifica în partea patra, devenind un oratoriu al forțelor obscure ce iau în stăpânire mintea omenească. Din serele transparente se ivește recuzita lumii rurale (sacii cu pământ, băncile de lemn), dar și a universului casnic al cuplului Tania-Andreï (covoarele), etc. cu care se dezvoltă povestea. Un uriaș ecran circular plasat pe scenă e replica lunii pline, simbolul zeiței Hecate, ce trimite asupra oamenilor umbrele misterului ei demonic. Ecranul lunii, redă proiecțiile mentale ale personajelor, și se va multiplica și el cu patru în ultima scenă a oficierii cultului Călugărului negru.

Serebrennikov propune un spectacol multilingv, cu trei actori ce redau trei stadii și vârste ale lui Andreï. Actorii vorbesc germană, engleză și rusă și joacă în trei chei sincrone cu modul în care personajul e perceput de ceilalți: fragil și bolnăvicios pentru Péssôtski, seducător în ochii flămânzi de iubire ai Taniei și dezlănțuit în transa care îl va devora la final. E formidabilă scena pierderii controlului rațiunii, când Andreiï își mânjește corpul și pereții sfâșiați ai casei cu tuș negru ca expresie a întunecării minții. În actul final textul se restrânge, cedează locul muzicii care devine un supra limbaj. Germana rămâne limba seducției demonice prin care se manifestă extazul „genialității”, în vreme ce engleza și rusa semnalează distanța personajului față de lume. Dar abaterea de la norma vieții banale e întotdeauna pedepsită cu moartea prematură a celor ce stăpâniți de luna neagră. Extazul genialității se confundă cu extazul morții, al dezintegrării minții celui ce a vrut să stăpânească cunoașterea; regăsim, astfel, în lectura lui Serebrennikov ecoul mitului faustic.

Partea a patra a spectacolului, consistent muzicală, e și cea mai misterioasă. În dezechilibrul lui, Andreï nu mai e bântuit de o singură voce interioară, ci a unei întregi confrerii religioase care îl atrage într-un ritual de inițiere. Puterile Călugărului negru se manifestă în dansurile șamanice, în melodia mistică a vocilor acapella ce îi controlează simțurile și îl proiectează într-un univers paralel. Într-una din cele mai frumoase imagini ale spectacolului, cei trei Andreï descriu în mișcarea circulară a becurilor pe care le rotesc traiectoriile solitare ale destinului lui damnat. Lumina artificială a becurilor, opusă luminii solare naturale pe care o celebrează Péssôtski, e sursa extazului malefic care îl va consuma pe Andreï. Cercul de lumină al becurilor evocă mișcarea de revoluție a stelelor ce se sting și interoghează, astfel, granițele realității inteligibile, raportul cu visul și cu impulsul creației.

Cele trei spectacole descrise revizitează istorii personale și colective ale confruntării cu limitele noastre ca indivizi și ca societate.

A 76-a ediție a Festivalului de la Avignon a reconfirmat că a fost odată rămâne formula atemporală care deschide calea spre imaginarea prin artă unei versiuni mai bune a existenței și a lumii noastre supuse unui perpetuu prezent al amenințărilor.