M-am gândit în ultimii ani cum ar trebui vorbit unui tânăr despre provocarea pe care Biserica i-o poate aduce în viață pentru a-i schimba sensul și orizontul devenirii. Și mi-am adus aminte cum în urmă cu ani am fost invitat să vorbesc despre modul în care tinerii provoacă Biserica. Mi-am dat seama că dublul-sens al provocării se întâlnea în adâncul inimii mele cu propria provocare în raport cu Biserica, trăită în timp. Nu am privit niciodată ca o provocare întâlnirea cu Hristos. Poate undeva, la începuturi, când reușea să înlocuiască în mintea mea necoaptă falsa ten­siune a socialismului educațional. Poate că era ceva anarhic în generația noastră fără ca noi să știm. Dar sigur era ceva anarhic în Hristos pe care-L identificam mai ușor decât astăzi cu Biserica. E o părere. Cum era mult mai simplu să te plasezi în dreptul liniei de căutare fără să fii amendat că te cauți și cauți sensul vieții tale.

Întors într-o vară din Maramureș, unde reușisem să citesc Biblia cu fiecare carte a ei, profesoara de limba română a sunat-o pe mama, întrebând-o ce anume mi-a schimbat limba pe care o stăpânisem până atunci. Eu nu simțeam, dar pedagogul dinaintea mea, o remarcabilă antrenoare de spirit și inteli­gență creatoare, sesizase octava nouă a rostirii. Nici mai târziu, prin liceu, când profesorul de limba română – cei doi sunt oamenii cărora le datorez tot parcursul meu cultural – a sesizat a doua metamorfoză de limbă – tot după o lectură de Scriptură – nu am resimțit ca o provocare schimbarea de ton ori de tonifiere în cunoaștere. Simplu spus, până la întâlnirea cu Hristos m-am întâlnit tot cu El. Era acolo, în tihna de tindă cerească a Șcheiului ori printre rândurile din Istoria Bisericii din volumul lui Nicolae Stinghe ce odihneau după sticla vitrinei bunicii. Era acolo, în calmul ceresc al întâlnirii cu oamenii, cu fiecare în parte. Ca un făcut era acolo și când nu L-aș fi vrut atent. Târziu L-am aflat în slujbe și texte, în pretextele de gândire în care m-a așezat tot El. Nu. Nu e un panteism ieftin ci o realitate. Una provocatoare. Vie. Neașteptat de vie.
Provocarea cea mai mare a fost trecerea dinspre mit spre realitatea numită Hristos. Mi-a luat mulți ani și socotesc că este un proiect pe veșnicie. Să-l aflu mereu, unde nu mă aștept. Pentru că marea valoare a unei provocări este să te surprindă. Iar El este surprinzător. De aceea cred că am pus mereu greșit problema provocării, problema dublei-provocări. Pentru că nu chemarea la Biserică am descoperit că ține trează iubirea unui om, ci aflarea în mijlocul acestei chemări a realității-Hristos. Pentru că miezul provocării rămâne Învierea Sa, de departe cea mai paradoxală revoluție din istoria lumii acesteia. Vectorul care-i desface veșnicia. De aici și greutatea de a te preface că totul e bine într-o lume care devalorizează tocmai Învierea. Am constatat în timp – și sunt 30 de ani deja de când trăiesc realitatea dublei-provocări – că principalul atac la adresa lui Hristos și a creștinilor nu vizează Învierea- oricât de multe glume se fac pe seama ei de către cei care cred că batjocura ieftină e formă de inteligență- ci Întruparea Sa. O erezie, adică o rupere de adevăr, analizată și condamnată la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325 d.Hr) a fost arianismul. În care prea-umanul înghițea divinul din Hristos. Alte erezii anulau omenitatea Sa. Zilele noastre arată și scăderea culturii ereticilor. Azi Hristos ne este prezentat ca marțian însurat ori drept o poveste desprinsă din miturile lumii antice. În rând cu hobbiții ori Urzeala Tronurilor. Și nu sunt cele mai nefericite comparații. Ames­tecat în ideologiile și idiosincraziile cetățenești ale culturii, Hristos rezistă ca Dumnezeu. Provocarea cea mai amplă- inclusiv în adâncimea ei- rămâne aceea de a te lăsa crezut de El. Antrenat în viața celuilalt. În refuzarea mimării creștinismului pe bază de citate, lipsite de duh și viață. Pentru că în miezul provocării creștine stă Învierea, ea devine și piatra de poticneală pentru ambițioși și ego-centriști, pentru producătorii de creștinism hollywoodian – în care contează mai mult spectacolul decât Hristos.

Poate că nu ar strica să reexaminăm în fiecare zi dacă ne mai provoacă Hristos, dacă ne mai pune pe gânduri. Un Dumnezeu luat drept poțiune magică, idolatrizat și devalorizat de gesturile noastre fracturate de sens nu este Acela al Învierii. În timp am învățat că marea provocare pentru tine, ca om și creștin, vine din aceea de a nu accepta caricatura drept realitate. Oricât de reușită ar fi caricatura ea nu crește ca icoană în planul devenirii și de aceea sărăcește ființa. Jumătățile de măsură- inclusiv în ce privește morala- sunt caricaturizări. Epuizări de sens în carențe nu doar de înțelegere. Carența de Înviere este, de departe, cea care afectează viața contemporană și sufocă provocarea în planul căutării personale. Un Dumnezeu uitat în căutările noastre continuă să se descopere în felurite chipuri. Uneori suferința, alteori bucuria, alteori împlinirea ori neîmplinirea. Păstrând paradoxalul ca ax de măsură a libertății.

Poate de aici dubla-provocare prin care treci clipă de clipă. Să gândești eliberat de teama morții și neatins de frică. Construindu-ți viața dincolo de limitele istoriei măsurabile, în provocatorul eon al eshatologicului. Timpul de care etica modernă nu vrea să țină cont. Pentru că este timpul Judecății în care etica nu crede. Poate părea imposibil, dar efortul împlinirii umane e legat tocmai de trăirea imposibilului.
Anii din urmă mi-au dovedit că oamenii încearcă să obțină fericiri fără efort. Sau cu un efort minim. Neștiind că efortul fericirii aduce fericirea doar în raport cu măsura ei eshatologică. Că aici este în fond împlinirea, desăvârșită întru fericire. Învierea este în fapt realitatea prin care Hristos ne-a schimbat realitățile. Poate că dacă am porni de la acest miez de viață nu ne-am da morții cu atâta ușurință. În timp am descoperit că a crede în Hristos te așază în Biserică asemeni unui mădular tainic. Nu numai pentru că o spune Sfântul Pavel, prigonitorul-convertit, ci pentru că în timp o simți. Mai întâi ca o provocare. Apoi ca pe o realitate. Ca o dublă-provocare. Plină de sens în Lumina Învierii. Singura provocare care a schimbat lumea. Și o menține dispusă schimbării.

Autor: Constantin Necula / ilustrație: Diana Blaga

*articol apărut în Capital Cultural nr. 21