Aș pune pariu că dacă ai ajuns măcar o dată în centrul Sibiul înspre seară, au ajuns spre tine niște acorduri de chitară. Băiatul din fața farmaciei (știută de sibieni drept Farmacia 24) este aproape în fiecare seară acolo. Cu o chitară în mâini, acompaniat sau singur cu gândurile sale și doar cu cățelușa Lupa, pare desprins din peisajul urban, parte a vieții orașului. Unii s-au obișnuit într-atât, încât nu-l mai observă și trec pe lângă el fără să-l privească. Alții îl privesc cu indignare, alții cu bucurie… Cine-i băiatul din fața farmaciei și de ce cântă în stradă? -se întreabă mulți cu siguranță. L-am întrebat și eu, încercând să aflu mai multe despre el.
Pe al nostru trubadur sibian îl cheamă Vlad Pârău. E un mic artist al străzii, pe care o studiază și de la care învață în fiecare zi. Proiectul lui „Farmacia Muzicală” e un experiment artistic, aș zice. Are pagină pe facebook și fani. Vlad spune că nu cântă pentru bani și dacă ar fi interzisă această activitate – cântatul stradal, ar veni în continuare să cânte fără nici un ban. Strada îi oferă libertate și o stare de bine, cum mai rar poate fi adusă de altă activitate.
De ce cânți pe stradă?
Cânt pe stradă, pentru că au existat câţiva oameni frumoşi pe care îi consider modele şi care m-au inspirat: în Braşov mă refer la un mariachi venit din Chile şi căsătorit cu o româncă, Humberto; la Sibiu mă refer la Adi Câmpean, pletosul chitarist care cânta în zona agenţiei CFR de pe Nicolae Bălcescu. Avea negative cu muzică ambientală şi mai târziu o muzicuţă, după ce s-a interzis sonorizarea pe Domeniul Public. Am început spontan, în preajma unui Crăciun, când mă găseam singur la Sibiu şi voiam să le ofer oamenilor câteva colinde de suflet. În acele prime seri refuzam să primesc bani, dar oamenii erau jigniţi, pentru că aşa îşi manifestau aprecierea, nu mila. Mai apoi mi-am luat autorizaţie şi am început să cânt în mod organizat. A fost şi un fel de a îmi câştiga existenţa în studenţie, neavând alte mijloace şi refuzând aşa-zisele locuri de muncă „pentru studenţi”, care de fapt sunt gândite ca pentru restul lumii şi nu îţi mai permiteau să îţi faci şcoala decât „printre picături”. Nu am abuzat însă de spaţiul oferit, cântatul nefiind un job real eu consider că poţi cânta doar atunci când e momentul prielnic şi nu mai mult decât poţi duce sufleteşte, adică până atingi o stare de bine interior, de reverie şi mulţumire. Nu poţi cânta în silă, pentru că „trebuie”, sau să vii în mai multe rânduri pe zi cum fac alţii. Eu am preferat câteva ore la ceas de seară, cand lumea se plimbă cu tihnă şi e predispusă visării. Îmi iubesc publicul şi dacă observ că nu are o stare deschisă acestui gen de comuniune artistică, revin altă dată. Sunt momente când strada e agitată sau când oamenii trec în grupuri foarte mari, vorbind zgomotos şi nu te mai poţi face ascultat. Nici nu trebuie, fiindcă un cântăreţ stradal propune, nu impune un mesaj. E ca o mână întinsă, poate fi primită sau refuzată. De obicei însă, reacţiile sunt atât de frumoase, încât ajungi să te simţi ca un colecţionar de suflete, de prietenie, în sensul bun. Acum muzica a devenit un mod de a fi, o nevoie sufletească. Dacă prin absurd s-ar desfiinţa acest gen de activitate, în continuare m-aş duce să cânt fără nici un ban. Întotdeauna bogăţia emoţională pe care o primeşti depăşeşte cumva pe cea pe care o dăruieşti. E un schimb de bunătate care nu lasă pe nimeni în pagubă. Orice ai avea pe suflet sau oricât ar fi oboseala de mare, de la Farmacie pleci alt om. Văd asta de la cei care îmi mulţumesc că i-am scos din rutina zilnică şi le-am adus aminte de ei înşişi
Ce îți place să cânți?
Ce îmi place să cânt: muzică folk românească. Asta provine dintr-un ataşament al meu faţă de tot ce înseamnă text poetic. Folk-ul transmite emoţii tocmai pentru că porneşte de la texte de mare calitate, unele chiar adevărate capodopere literare. Sunt texte scrise de mari poeti (Esenin, Lermontov, Eminescu, Topîrceanu, Bacovia, Coşbuc, Goga, Stănescu, Păunescu, Vieru şi alţii) sau texte pe care folk-iştii şi le-au scris singuri, intenţionat spre a fi cântate. Folk-ul are ca definiţie „poezia muzicii şi muzica poeziei”. Tehnic este o muzică mai simplă, drept pentru care eu nu mă consider chitarist, ci cântăreţ de poezie care se acompaniază cu chitara. Puterea de răzbatere a folk-ului e că vorbeşte pe limba oamenilor din popor, „folks”. Nu în acelaşi mod în care o fac manelele evident, dar descrie experienţe şi trăiri general umane: iubirea de frumos, povestea de dragoste, elogiul naturii şi nostalgia copilăriei sau a satului, cântecele de munte, dar şi cântecele cu mesaj social şi chiar de revoltă, cum era moda în anii de după Al doilea Război. În România sunt şi azi folkişti care au cântece axate în general pe înfierarea decadenţei societăţii, cu texte geniale (Vali Sterian, Dan Vană, Ovidiu Mihăilescu ş.a.). În general însă cele mai multe produse folk sunt cântece de dragoste sau de reverie care dau sufletului o stare de tristeţe senină, de meditare, de deschidere. Eu mai cânt şi melodii care nu sunt din sfera folk, piese internaţionale, anumite prelucrări folclorice sau „cântece de ţară”, cum sunt şi colindele sau cântecele de 1 Decembrie. Colega mea Laura care s-a alăturat din 2013 (eu începusem în 2008) are o înclinatie extraordinară a vocii către country şi balade rock. Dar Folk-ul ne defineşte ca stare predominantă.
Folk-ul are calitatea că se adresează minţii şi inimii. Cei mai puţin atenţi rămân doar cu emoţia brută a câtorva versuri simple, iar cei care ştiu ce ascultă pot avea satisfacţii intelectuale şi estetice. La început am avut teama că e o muzică prea inteligentă pentru nivelul străzii, că nu e comercială, antrenantă, că nu „se cere” de generaţia consumatoare de Yu şi U TV, că vom fi priviţi ca nişte înapoiaţi conservatori ce ţin la formă, la vers, la o poziţie clasică. Ne-am înşelat. Publicul e deschis şi nu trebuie subestimat. Oamenii nu sunt doar ceea ce consumă. În fiecare se află dorinţa de mai mult, curiozitatea, uneori, fondul uitat al sufletului e cel care reacţionează, nu imaginea ajustată a exteriorului non conformist. Până la urmă, eu cred că în fiecare există şi un strop de lumină şi de cer. Nu doar distracţie şi consum. De aceea, noi ne adresăm minţii şi sufletului. Iar reacţiile ne-au arătat că avem cu ce lucra, chiar şi în cazul oamenilor mai slab înzestraţi. Trebuie să ştii cum să te adresezi pentru a ajunge la sinceritatea şi frumuseţea ascunsă în fiecare.
Care e mesajul transmis oamenilor prin muzică?
Mesajul transmis oamenilor e o stare de prietenie, de fraternitate, de pace, de armonie, de comuniune, de frumos. Asta e starea de spirit generală, pentru că există şi mesajul fiecărui cântec în parte: unele vorbesc despre dragoste, altele despre natură, altele aduc aminte de trecut, altele se revoltă şi denunţă prostia şi apăsarea ce domnesc în lume. Nu există un mesaj unic, folk-ul vorbeşte pe limba poporului şi îi reflectă sentimentele, variate şi frumoase tocmai prin lipsa de uniformitate.
Apreciază lumea ce faceți?
Dacă lumea apreciază: majoritatea au reacţii mai mult decât pozitive, de o spontaneitate şi un entuziasm care ne uimesc chiar şi pe noi. Mai există şi oameni stresaţi care ne consideră „zgomot” şi se apucă de făcut reclamaţii, mai sunt oameni care ne contrazic (adepţii altor genuri muzicale sau altor filosofii) sau oameni care pur şi simplu ne ignoră. Această ultimă categorie mă deranjeaza cel mai tare din cauza lipsei de simţire. E inadmisibil să stai la nici un metru distanţă de cineva care îşi revarsă sufletul cu o vibraţie foarte puternică, dar tu să vorbeşti în gura mare şi să te hâhâi atât de tare încât să acoperi muzica. Fiecare crede şi simte ce vrea, dar trebuie să ne facem loc unii altora, nu unii peste alţii. Mai există şi categoria celor care fac mişto, care vor să braveze pe seama noastră, care rup replici deştepte sau imită mari vedete. În general, aceşti oameni se amuză singuri şi râd între ei, nu prea au treabă cu noi şi nici nu rămân prin preajmă. Sunt şi cei care vor să facă o poză cu chitara, avem pe Facebook multe mesaje şi fotografii. Sunt şi oameni faini care rămân minute întregi să ne asculte, ne povestesc de tinereţea lor sau de experienţa lor în muzică. Am întâlnit chiar vechi membri ai Cenaclului Flacăra sau foşti chitarişti din tot felul de trupe. Am legat multe prietenii cu oameni, care singuri au venit să ne întindă o mână. Şi mai sunt îndrăgostiţii şi copiii care dansează în plină stradă pe muzica noastră.
Care a fost cel mai frumos moment de când cânți în stradă?
Cel mai frumos moment nu a fost unul singur. Sunt două categorii de momente: cele interioare şi cele exterioare. Au fost seri când noi ne-am simţit atât de bine, încât aproape că am atins o altă dimensiune, şi seri în care alţii s-au simţit bine în compania noastră. Îmi amintesc de copiii cu care ne-am jucat, de îndrăgostiţii care s-au îmbrăţişat pe muzica noastră, de bătrânii cu care am povestit de parcă am fi parte din familia şi viaţa lor. E minunat să poţi lega cu ceilalţi o comuniune mai presus de sinele egoist, o întâlnire a generozităţii şi a deschiderii sufleteşti. Poate cândva vom scrie o carte cu impresii de la Farmacie sau cu poezii inspirate de acolo. Au mai fost şi alte momente: îmi amintesc de o rândunică ce a aterizat în cutia cu bani pentru că era mult verde acolo. Mă desc la căţeluşa Lupa, găsită pe stradă şi pe care am adoptat-o pe lângă Farmacie şi apoi acasă. Sunt câţiva oameni pe care îi voi ţine minte: o femeie săracă ce lucra la curăţenie în şcoală şi care, deşi nu avea bani, ne-a adus o plăcintă; un preot de la care mă aşteptam că vine să ne certe ca fiind păcătoşi, când de fapt, ne-a dat o bancnotă mare şi a zis că îi amintesc de un fiu de-al său care cântă în străinătate la operă; un poliţist care mi-a lăsat un leu şi pe care îl păstrez şi azi în cutia de rezonanţă a Chitarei (de obicei oamenii aceştia nu vin la noi, decât să ne arate cât e ceasul, ori să ne verifice actele), nişte nuntaşi care fuseseră mireasa şi ne-au luat cu ei să le cântăm, un părinte care ne-a dat o sumă mare de bani, doar fiindcă era ziua copilului său, alt părinte care ne-a chemat să îi dăm lecţii de chitară fiului său, nişte fete de la Frieda care ne-au adus ceai într-o seară foarte friguroasă, dar şi alte persoane la care nu ne-am fi aşteptat să ne aprecieze. În cutia noastră s-au strâns şi multe scrisorele sau monede din ţări unde nu am ajuns niciodată şi pe care le colecţionăm cu drag.
Am ajuns la concluzia că dăruind, te îmbogăţeşti mai mult decât primind. Muzica e un limbaj care creează punţi între oameni. Stând câteva ore în fiecare zi, într-un singur loc, ajungi la o stare de contemplaţie şi de golire de sine aproape religioasă. Am ajuns şi la concluzia că dincolo de toate artele stă un singur lucru: emoţia. Deci, trebuie ca oamenii să înveţe să redevină umani. Am învăţat că strada nu are reguli, dar are libertate: nici o seară nu e ca cealaltă, anii diferă între ei, nu există tipare pe anotimpuri, perioade, ore, zone. Oamenii pot rămâne să asculte mai multe cântece, dar în general ei prind din zbor un singur vers, maximum o strofă, şi rămân impregnati cu acel mesaj, nu cu intenţia cântecului sau a poeziei în ansamblu. Libertate pentru noi, faţă de alţi artişti care cântă indoor, e că ne putem alege piesele după starea noastră, nu după imperativul momentului sau al patronului, că putem să ne lungim cât vrem sau să ne ritmăm – zbenguim când vrem noi, nu la comandă. Astfel, cântăm pe sufletul nostru şi nu în silă sau „că trebuie”. Mie îmi plac serile când nu e nimeni pe stradă sau zilele cu ploaie. Sunt clipe când ajungi la acel „clar de inimă”, când emoţia se propagă singură şi nestingherită, când un singur om dacă este, acela te ascultă şi cântecul călătoreşte cu el. Oamenii din astfel de momente se întorc la tine mereu. O doamnă m-a căutat a doua zi să-mi mulţumească, fiindcă seara cantasem ceva care i-a dat încredere într-o stare rea şi i-a readus optimismul. Nu reuşeam în ruptul capului să îmi amintesc ce piesă optimistă cântasem în acea seară, când eram la rându-mi destul de supărat şi credeam că nu am putut transmite mare lucru. Târziu mi-am dat seama, fusese o variantă muzicală pentru Glossa lui Eminescu: De te-îndeamnă, de te cheamă, tu rămâi la toate rece! Stranie idee că am înveselit pe cineva cu asta.
Care este piesa preferată?
Piesa pe care o iubesc cel mai mult e „În ziua când va fi să vii” a lui Ducu Bertzi şi „Urare’n Dar” a trupei Cale’nDAR:
În ziua când va fi să vii,
Iubire veche, neschimbată,
Îţi voi deschide înc-o dată,
Măcar atunci de te-ai opri,
În ziua când va fi să vii!
––––
Prietene, întinde o mână
Şi mâna mea strânge-o acum
Ştiind că am fost împreună
O parte din drum!
Iar când n-om mai cerne cuvinte
Cu ce ţi-a fost dat şi ce nu,
Prietene, adu-ţi aminte
Că Darul eşti TU!
