Când am auzit că persoane cu și fără dizabilități vor evolua împreună într-un spectacol, şi încă un spectacol despre nebunie, m-am întrebat cu scepticism dacă un astfel de demers ar putea depăşi sfera muncii strict sociale: gândeam că ce urma să văd avea cu siguranţă să fie mai mult o opera de caritate decât o operă de artă. Însă în spectacolul De/plasări (Ver/rückungen), al Teresei Leonhard, am avut parte, fără dubii, de artă.

De/plasări(Ver/rückungen) – este un performance de dans şi muzică live cu 28 de dansatori cu şi fără dizabilități, în dialog cu 15 muzicieni. Fondul sonor este asigurat prin înregistrări din Mozart, fragmente de poeme, lucrări compuse de Werner Schulze (n. 1952), interpretate live de Britta Falch-Leutert şi cvartetul INIMa, și un cor bizantin condus de Alexandru Ioniță.

Pentru Leonhard, în acest Tanzperformance, mişcarea este limbajul artistic prin excelenţă. Leonhard se mişcă, angrenând şi pe alţii – profesioniști şi neprofesioniști – să se mişte într-un vertigo contagios. Unul din scopurile imediate ale spectacolului pare să fie acela de a studia mișcarea prin muzică. Asistăm la un dialog continuu de deplasări între partide de performeri neconvenţional aleşi, aşezaţi câteodată simetric de o parte şi de cealaltă a scenei, şi la un dialog între muzică şi mişcare.

Dizabilitățile, neputinţele ori lipsa talentului nu sunt, în acest spectacol, scuze consistente de a nu te exprima prin mişcare, de a nu te mişca deloc. Oricine şi orice rezonează la muzică şi vibraţie într-un fel sau altul. Permanent cineva sau ceva se povesteşte prin mişcare în Deplasări, creându-se o forfotă, o frământare, o agitaţie extatică, într-un dute-vino care-l înnebunesc (în sensul primar al cuvântului – de a scoate din starea de bine, de confort ne-mişcător). Mişcarea, după cum se punctează în Deplasări, este o extensie a muzicii. Spectacolul te convinge că, oricât de sobră ar fi o lucrare clasică, faptul că nu o dansezi îţi poate limita percepţia ei. Dacă muzica nu te de-plasează la modul propriu, atunci nu este muzică. Ca să te mişti, nu-ţi trebuie un masterclass în coregrafie, ci trebuie să fii tu însuţi, să fii natural – pentru că ce poate fi mai natural decât muzica ce te mişcă la propriu? Iar firescul mişcării este sugerat prin alegerea demonstrativă a unor dansatori insoliţi: elevi de liceu şi persoane cu dizabilităţi.

Percepem de obicei persoanele cu dizabilități ca având un cerc restrâns de posibilităţi, jocul şi dansul scenic nefiindu-le, cel puţin din perspectiva noastră, o opţiune. Ori în Deplasări, cei mai mulți dansatorii-mimi par a fi fost născuţi pentru a performa pe scenă. Există ceva foarte primitiv şi pur în jocul lor care îi face extrem de expresivi şi dă interpretării lor o naturaleţe aproape de rutină.

Atât pentru antichitatea greacă, cât și pentru evul mediu, actorul este un periferic al societăţii. Prezența pe scenă și a persoanelor periferice social reiterează originile teatrului și ale scenei, coagulând meditaţia scenicului în jurul nebuniei (o altă dizabilitate, de data aceasta de natură psihologică). Spectatorul, scos din starea lui de bine, de confort cotidian şi sufletesc (pentru că nu este ne-bun), este obligat să-şi reconsidere atitudinea faţă de artă şi faţă de nebunie; este obligat la o introspecţie a propriei înclinaţii spre nebunie. Discursul de tip pozitivist ne spune că nebunia este patologie, un parazit al normalităţii, însă în viziunea Teresei Leonhard, nebunia este mult mai complexă, este o de-plasare pe diagonală – adică directă, asemenea nebunilor pe tabla de şah – înspre un registru religios.

La jumătatea spectacolului avem de a face cu un silențium de mișcare și dans ce mută atenția spectatorului spre muzica live a cvartetului INIMa. Cvartetul, care pare să fi avut până în acest punct un rol secund, devine central. Spectacolul devine doar auditiv. Atât pentru spectator, cât şi pentru actor se creează un perimetru artistic comun, în care ambii împărtășesc aceeași condiție, condiția de auditor nemişcat. O provocare care te de-plasează înspre sala de concerte, în care muzica pe instrumente clasice își recapătă funcția sobră, statuară, rece. Prin acest intermezzo muzical, lipsit de mișcare, Leonhard subliniază încă o dată ideea că muzica și mișcarea formează un continuum.

Meditaţia cinetică şi muzicală asupra nebunului este substanțiată şi de prezenţa unui cor bizantin care psalmodiază teriremuri, cântări liturgice fără un conținut textual explicit, intonate pe un suport lexical mai degrabă onomatopeic şi care sună în urechile auditorului ca nişte chiote de bucurie stilizate. Corul bizantin mută dinamica spectacolului înspre un registru mistic. Mesajul pe care pare a-l transmite este că nebunia este un dar divin și nu un blestem. Alegerea acestui tip de cântare trimite la lumea interioară a nebunului întru Hristos, nebun care, în căutarea absolutului, depăşeşte limbajul uman, semantismul cuvintelor obişnuite, lăsând loc adevăratului logos.

Ce este, până la urmă, Deplasări? Un spectacol de dans, un teatru de pantomimă? Spectacolul Terezei este el însuşi un spectacol la limita nebuniei. L-am perceput ca reiterare a preistoriei teatrului, preistorie care redă narațiunea cât mai primitiv, doar prin muzică și dans. Iar casting-ul provocator cu persoane cu dizabilităţi, ne aminteşte că arta este expresia unei inadecvări: arta reflectă dizabilitatea de a te conforma socialului şi lumii, condiţia inadaptatului la real. Arta este şi o negare a realităţii, o neacceptare a formei în care se arată aceasta şi, totodată, o transformare a ei – o depăşire înspre un alt registru valoric şi ontologic.

Persoanele cu dezabilități împărtăşesc multe caracteristici cu artiştii. Atât artistul, cât şi persoana cu dizabilități sunt persoane atipice, izolate și inadaptate în faţa lumii. Ambii duc o luptă cu ei înşişi şi cu lumea. Ceva în mersul lumii creează aceste excepţii, care ne arată nouă, stăpânii normei, ai adaptării, cât de relativ este să fii abil, funcțional. Deplasări este un spectacol sincretic, de underground, experiment, cultură avangardistă și clasică, improvizaţie… un performance bogat. Un performance care sparge limitele teatrului şi ale dansului, un spectacol în sine de-plasat, greu de plasat sub o categorie anume. Am regăsit personal în acest spectacol cel puțin două obsesii de ale lui Artaud: că teatrul trebuie să fie spațiul în care iau viață toate „conflictele care dorm în noi”, iar dacă teatrul „dorește să-si recâștige necesitatea, trebuie sa ne redea tot ce ține de iubire, crimă, război ori nebunie.”

Următorul spectacol, Arta nu are limite…, pe care-l pregătește Teresa Leonhard, pe data de 7 noiembrie, la Sala Thalia, va fi o dezvoltare a ceea ce am văzut deja în Deplasări.

de Florin George Calian


Florin George Calian este un „polimat dadaist rătăcit in contemporaneitate” (A. S.). A studiat iniţial psihologia. A căutat mai mult şi a ajuns la filosofie. Încercând să facă şi ceva practic, a cochetat şi cu arheologia. Într-un final s-a decis pentru studiul academic al filosofiei, scriind un doctorat la CEU, Budapesta. În prezent este editor al seriei de filosofie „Ratio” pentru editura Ratio et Revelatio. Pe lângă activitatea academică este interesat de formele experimentale ale artei contemporane.