Sibiu. Podul Gării. Redal Expo. Scaune roşii. Sală plină. Se sting luminile, se aude muzica. „Mami, de ce nu apare nimeni pe scenă?” Se zăreşte decorul. În grădina din faţa castelului s-au adunat invitaţii Reginei. Prinţul Siegfried (Kirill Ermolenko), înconjurat de prieteni, îşi serbează majoratul. În toiul petrecerii îşi face apariţia Regina-Mamă. Îl spune tânărului prinţ moştenitor că a sosit momentul să se gândească la însurătoare. Acesta este hotărât să se căsătorească numai din dragoste. Rămas singur, Siegfried meditează la cele spuse de mama sa, în timp ce pe mal apare un stol de lebede. Fascinat, îşi ia arbaleta şi fuge în urmărirea lor.
Aţi ghicit. Sunt la „Lacul Lebedelor”, unul dintre cele mai mari spectacole de balet clasic din repertoriul Teatrului de Balet Sibiu. Spectacolul îl mai văzusem. Nu numele cunoscut al acestuia m-a îndrumat către noua locaţie a TBS (Redal Expo), ci noua compoziţie a companiei. Începând cu Kirill Ermolenko, noul prim solist al baletului sibian şi continuând cu 16 noi dansatori, absolvenţi ai unor şcoli de balet de prestigiu internaţional.
Au trecut doar două luni de când sunt în această formație. Mă aşteptam să îi găsesc uşor stângaci şi emoţionaţi. M-am înşelat. Le-am simţit emoţia, le-am admirat sincronul, linia picioarelor şi m-a surpins energia pe care au păstrat-o până la ultimul pas. Doar în culise i-am văzut respirând greu, epuizaţi, cu sudoarea pe frunte, faţă şi palme. Poate că nu formează încă un grup omogen, dar se lasă descoperiţi, pe rând şi împreună. „Pentru mine este o nouă experienţă. Nu este o companie mare, precum cele cu care am lucrat în trecut (n.r. Kremlin Ballet Rusia), dar încerc să mă integrez, să fac lucruri noi. Este puţin diferit faţă de Moscova: coregrafie nouă, balet nou.
Fiecare companie este diferită în felul său. Cea din Sibiu este foarte iubitoare, veselă. Acum, după două luni, pentru mine este interesant, e ca o excursie. Încerc să le împărtăşesc şi din ceea ce ştiu eu despre coregrafie, despre balet, duet. Lucrăm toţi împreună. Profesia ta trebuie să fie într-o continuă mişcare. Acum cooperăm, eu am o experienţă diferită, compania are alta. Ne mixăm esențele, sentimentele şi cred că facem o treabă minunată împreună”, mi-a împărtăşit Kirill Ermolenko.
Despre publicul din Sibiu, Kirill spune că este unul cald: „A fost foarte plăcut, tot timpul simţi reacţia publicului, iar eu am simţit un public cald. Nu este ca şi cum ai fi pe o scenă imensă cu foarte mulţi oameni, dar e emoţionant, pentru că publicul este aproape de noi, simte esenţa. Oraşul îmi place. Acum am o mică problemă. Vreau să închiriez un apartament şi întâmpin dificultăţi din cauza celor două pisici. Şi în Moscova sunt oameni care nu acceptă animale de companie, dar sunt şi alte variante, cu extracosturi. Nu simţi că toţi oamenii nu acceptă pisici. Aici simt asta, dar sper că nu este adevărat. Văd mulţi câini şi multe pisici, văd că oamenii iubesc animalele şi sper că o sa găsesc proprietarii care să accepte şi pisicile mele”, a adăugat acesta.
Spectacolul continuă. La miezul nopţii, pe oglinda lacului apar, una câte una, lebedele albe. Ajunse la mal, ele se transformă în fete. Graţios pare un cuvânt clişeic pentru balet, dar nu am găsit altul mai bun pentru a descrie acest moment, care, din punctul meu de vedere, a fost cel mai graţios din întregul spectacol. Prințul Siegfried, care voia să țintească în cea mai frumoasă dintre lebede, se oprește, uimit de transformarea păsării în fecioară. Fetele îl înconjoară şi cea mai frumoasă dintre ele, Odette (Ayaka Nagai), îi destăinuie taina lor. Rotbart (Joshua Legge), geniul rău, le-a transformat în lebede şi numai noaptea, în acest loc, îşi pot recăpăta înfățișarea omenească.
Pe Ayaka Nagai o mai văzusem în alte spectacole, dar nu am remarcat-o ca de această dată. Gentilă, fragilă, dincolo de dans, mâinile şi privirea sa îmi transmiteau mai multe, cumva am înţeles de ce este cuvântul teatru, lângă balet. „Pentru mine rolul a fost foarte greu. Cel mai complicat e să ieşi dintr-un personaj şi să intri în altul. Să trec de la Odette la Odile. Odile este rea, malefică, iar Odette trebuie să fie mai umană. A fost dificil, dar mi-a plăcut şi sper să experimentez din ce în ce mai mult. Sibiul este casa mea. Sunt foarte entuziasmată să văd tot timpul aceşti oameni la spectacolele noastre. Îi simt foarte calzi, le simt susţinerea”, mi-a spus Ayaka.
Joshua Legge a fost malefic, a avut priviri tranșante şi diagonale plutitoare. Ușurința cu care executa pașii au făcut ca publicul să îl aplaude zgomotos la finalul reprezentației: „Tot timpul este plăcut să performez pentru publicul din Sibiu. E este o audienţă extraordinară şi le sunt recunoscător. Poţi să le simţi dragostea. O absorbim şi ne ajută să avem o prestanţă şi mai bună. Este o binecuvântare să stai în faţa cuiva care savurează spectacolul. Spectacolul aceasta, ca şi multe altele a fost foarte greu, dar e şi mai plăcut să faci parte din ea. Iar faptul că eşti atât de aproape de public te motivează mai tare, te umple de bucurie”, mi-a mărturisit acesta.
Personajul care mi-a atras atenţia a fost Bufonul, interpretat de Kenichi Murata. A fost cel care a dat culoare întregului spectacol şi pe care îl urmăreai, chiar dacă nu era el în centrul atenţiei. Mişcările, atitudinea, grimasele l-au transformat într-un bufon „de luat în serios”.
Spectacolul s-a încheiat asemenea basmelor româneşti, unde binele învinge răul. Dragostea a distrus farmecele, vraja s-a risipit, lebedele şi-au reluat chipul omenesc, soarele încununează iubirea dintre Siegfried şi Odette.
„Este primul spectacol de balet la care vin. Îmi place personajul principal. Aş vrea în viitor să văd şi un dans contemporan”, mi-a spus un spectator englez. „E prima dată când vin aici. Nu ştiu ce aş îmbunătăţi, dar nu este chiar o sală de spectacole. Îmi place noul solist. Se vede că vine din partea Rusiei. Ceva are acolo,” adaugă o doamnă trecută de prima tinereţe. „Îmi place sala, în schimb scena mi se pare total nepotrivită. Se aude tropăitul groaznic. În loc de lebede, parcă se aud elefănţei. Balerinii, având în vedere că fac de atât de mult timp balet, se vede că se pricep la asta, dar sala nu îi ajută deloc. Solistul este foarte graţios. Eu am văzut în 2014 spectacolul, iar atunci era alt solist. Nu înţeleg de ce nu există colaborare între ei şi filarmonică. De ce nu vine filarmonica să performeze împreună cu ei?”, îmi spune o tânără.
Sala se goleşte, balerinii ies de la vestiar unul câte unul. Dacă a lipsit ceva spectacolului, a fost o acustică mai bună a sălii. Una demnă de noua componenţă a Teatrului de Balet Sibiu, o componenţă veselă, care, dincolo de dans, transmite emoţie, o componenţă cu un prim solist foarte bun. Cuvântul cu care am plecat în minte şi cu care aştept următorul spectacol este VARIETATE.
foto: Ovidiu Matiu
