La final de martie, în sala de festivități a bisericii fortificate de pe dealul Gușteriței din Sibiu s-au celebrat moartea și învierea Cristică într-un alt registru decât cel cu care suntem poate obișnuiți, prin punerea în scenă a noii lucrări a compozitorului austriac Werner Schulze, Passio (op.25).

Passio abordează cel mai sensibil subiect teologic creștin cu instrumentele și obsesiile muzicii contemporane. Premiera lucrării a avut loc la Viena, în 2016. La sugestia regizoarei austriece Teresa Leonhard, față de premiera din Viena, care se termină cu moartea și îngroparea lui Cristos (conform genului passio), versiunea pentru publicul român – cu titlu nou Leid und Hoffnung – se încheie cu imnul medieval Quem quaeritis…, care slujește ca suport pentru un moment de dans contemporan.

Opus-ul este conceput pentru un număr mic și atipic de instrumente muzicale: un quartet format din două piane (instrumentiști – Brita Falch-Leutert și Jürg Leutert) și două ansambluri de percuții (Gabriel Barani și Andrei Marcovici). Melinda Samson, soprană, interpretează rolul lui Isus; baritonul Johann Leutgeb – vocea evanghelistului – interpretează succesiv și rolurile lui Petru și Pilat; Klaus Philippi, tenor, interpretează rolul lui Caiafa; la acestea se adaugă un cor de bărbați și unul de femei. Compania de dans DIS.PLACE, condusă de Teresa Leonhard, asigură coregrafia. Pentru reprezentația din Sibiu, dirijorul a fost Werner Schulze, compozitorul lucrării.

Libretul, conceput tot de Werner Schulze, folosește în principal texte din Evanghelia după Ioan, atât în limba germană, cât și în limba evangheliilor – limba greacă. Și nu întâmplător: Schulze a compus mai multe lucrări filosofic-teologice în care limba și motive ale culturii grecești au un rol structural (e.g. trilogia: Oidipus Tyrannos, op. 19; Anchibasíe, lucrare inspirată din fragmentele lui Heraclit și Empedocle, op. 17; Sokrates, op. 11). Fonemele proprii limbii grecești, dublate de austeritatea sunetelor percuțiilor și tempo-urile cadențate de pian, induc auditoriul într-o atmosferă de tragedie antică. Aceste elemente grecești ne sugerează ceea ce pare să țină de evident: genul passio este, în esență, un gen tragic.

PassioExistă mai multe forme de comemorare a răstignirii, dintre care unele s-au instituit drept canonice încă din vremea primelor sinoade. Mulți și importanți artiști au adaptat patimile cristice în funcție de coordonatele culturale ale timpului lor. În muzica modernă, cu puține excepții, genul patimilor rămâne inedit. Lucrări contemporane ale genului păstrează încă linii melodice polifonice, tonale (cum ar fi Passio a lui Arvo Pärt sau St Matthew Passion a lui Hilarion Alfeyev, care reia explicit idei muzicale de epocă barocă în context ortodox). Dar muzicalitatea propusă de această Passio nu este una cu care atât publicul meloman, cât  și cel credincios să se fi întâlnit prea des, cel puțin în spațiul românesc. Lucrarea lui Schulze amintește mai degrabă de Passio et mors Domini nostri Jesu Christi secundum Lucam a lui Krzysztof Penderecki, o compoziție aproape în totalitate atonală. Ceea ce face Schulze ar putea părea prea mult dincolo de mesajul sobru, canonizat al Învierii și prea dincoace de armonia barocă a pasiunilor Cristice. Printre lucrările care abordează genul passio, opus-ul lui Schulze este experimental și inovator, mai ales prin alegerea instrumentelor muzicale și a accentului atonal. Atât pentru Penderecki, cât și pentru Schulze, nimic nu poate exprima mai bine absurdul răstignirii decât atonalitatea.

Traducerea muzicală a patimilor de către Schulze este cu atât mai binevenită, cu cât ascultătorul modern poate redescoperi sacralitatea prin intermediul scenei. Autorul însuși își apreciază șapte din lucrările sale (începând cu 1998) drept teologie pe scenă (Theology on Stage), eforturi artistice de natură liturgică, spectacole care slujesc, spectacole-slujbă. Lucrări de acest gen sunt și op. 16/1, Il Cantico di Frate Sole și op. 16/2  LlulL. El Misteri del Logos. Teologia pe scenă presupune ca opera de artă să fie totală, o Gesamtkunstwerk, iar spectatorul să devină complet, atât religios, cât și estet. Leid + Hoffnung reușește să-l aducă pe meloman în spațiul religios, iar pentru credincios să mute spațiul strict liturgic într-unul scenic. Având în vedere ziua și locul concertului (Vinerea Mare), credinciosul este provocat să devină estet pentru o clipă, să vadă cum arta modernă – prin atonalitate și preformance – poate face tranzitivă experiența sacrului, chiar și când e vorba de Golgota.

Desigur, s-ar putea găsi critici care să acuze anumite impietăți lucrării: sonorități dizarmonice, un quartet absurd (două piane și două percuții) și, mai ales, scandalul interpretării lui Isus de o soprană. Dar înainte să ne revoltăm ar trebui să ținem cont de faptul că vocea de soprană nu este exclusiv voce feminină, ci poate fi și voce masculină; partitura doar specifică tonul vocii ca fiind pentru soprană. În La Pasión según San Marcos de Osvaldo Golijov, lucrare solicitată de Internationale Bachakademie Stuttgart pentru proiectul Passion 2000 (comemorarea a 250 de ani de la moartea lui Bach), Isus este interpretat și de bărbați și de femei (soliști sau în cor). Amintim aici și faptul că Vaticanul a acceptat în 2017, pentru prima dată în peste cinci sute de ani, ca o femeie (mezzo-soprana Cecilia Bartoli) să cânte în Capela Sixtină împreună cu Corul Capelei Sixtine, care are o tradiție din secolul al XV-lea și o componență strict masculină. Cd-ul Veni Domine, Deutsche Grammophon, stă mărturie în acest sens. În cazul spectacolului Leid und Hoffnung, mesajul alegerii unui Isus în interpretare feminină nu este o ieftină provocare feministă. Cu extraordinara ei voce, Melinda Samson și-a interpretat rolul impecabil, drapată în alb în mijlocul interpreților masculini îmbrăcați în negru. Această foarte inspirată alegere de Isus feminin este, mai degrabă, o manieră de a sugera inocența victimei pascale, imaginea mielului dus la înjunghiere, printr-un joc al genurilor și al cromaticii. Cumva, feminitatea aduce cu sine mult mai firesc imaginea victimei decât masculinitatea.

Passio3

Concluzia spectacolului poartă amprenta explicită a artistei Teresa Leonhard. Adiacent versiunii inițiale din 2016, pentru versiunea din Sibiu (și Cluj), Teresa Leonhard adaugă inspirat acestei passio speranța învierii. Această speranță este redată de dialogul medieval “Quem quaeritis?”, cunoscut și ca Visitatio Sepulchri – dialogul dintre înger și femeile venite la mormânt -, dialog introdus de Teresa ca o completare a mesajului lui Schulze. Meditația este dublată de coregrafia grupului de dans contemporan al companiei DIS.PLACE, grup care, cu excepția Teresei Leonhard, are o componență expresă din dansatori neprofesioniști. Mai mult chiar, o parte dintre dansatori sunt de vârstă școlară, iar alții prezintă dizabilități. La fel ca Schulze, Leonhard e un artist solitar și curajos. Compoziția și viziunea coregrafică ale lui Leonhard merită o recunoaștere articulată pentru curajul cu care regândește scenalitatea și abordează prin mișcare subiecte problematice, promovând dansatori periferici societății. Pentru Leonhard, dansatorii DIS.PLACE ”sunt un simbol al imperfecțiunii și fragilității vieții”, care ar trebui să ne reamintească de handicapul pe care-l avem în fața sacrului și, în același timp, de vulnerabilitatea și inocența persoanelor cu dizabilități. Această temă a fost explorată de Leonhard și în alte lucrări, cum ar fi excelentul Ver/Rückungen, spectacol în care mai mulți actori-dansatori au coregrafiat pe tema nebuniei divine și a nebuniei întru Hristos. Prezența persoanelor cu dizabilități și faptul că aceștia performă și improvizează în timp real la final de spectacol, în absurdul post-răstignirii, sugerează puternic golul metafizic al lipsei de Cristos în cele trei zile de moarte divină. Viziunea regizoarei accentuează și mai mult angoasa de dinainte de înviere, chiar dacă meditația acesteia se bazează pe lumina care se întrevede între dialogul dintre îngeri și vizitatorii mormântului. Scopul declarat al coregrafei, insistă Leonhard, a fost acela de a sublinia ”direcția dinspre moarte spre viață” exprimat prin limbajul individual al fiecărui dansator.

autor: George Florin Calian

foto: Jully Schwarz