Joacă în teatrul de stat, experimentează, în cel mai responsabil mod, în cel independent. Sinceră, firească, cu emoție în cuvinte, Nicoleta Lefter din fața mea, la cafea – este aceeași ca în performance-urile sale. Acolo nu interpretează personaje, este ea însăși un personaj care-și asumă un rol.
După Aleargă, primul performance după romanul omonim al Anei Maria Sandu, al doilea o întâlnește pe Nicoleta Lefter cu universal complex și sensibil al persoanelor cu autism. „Refracție. O perspectivă asupra autismului” se construiește pe baza cărții Anei Dragu. Spectacolul performativ se joacă întâi în București (în Control Club), apoi la Iași (în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr), iar săptămâna aceasta ajunge la Sibiu, prin Festivalul Tânăr.
Cu această ocazie, am invitat-o pe Nicoleta Lefter să ne povestească despre rolul pe care și l-a asumat alături de echipa sa prin acest proiect, despre cum se simte impactul spectacolului și emoția interacțiunii cu persoane autiste, despre bucuria de a face teatru, în general.
„Refracție. O perspectivă asupra autismului” se joacă de aproape un an…
Nicoleta Lefter: Da. L-am scos anul trecut în noiembrie. Noi (n. ed. Asociația Uma Ed) am câștigat o finanțare la ARCUB (n. ed. Centrul de proiecte culturale al Municipiului București) în cadrul proiectului „Ești București”. Am câștigat în vară finanțarea și a trebuit, pe timpul verii să facem o perioadă de documentare, iar din toamnă am început lucrul la scenă. Perioada de documentare a fost mult mai lungă decât am repetat noi la scenă pentru că a trebuit să ne întâlnim cu persoane cu autism, cu copii cu autism, să citim tot felul de materiale în legătură cu asta. Spectacolul e mai mult o instalație performativă, e o împletire de senzații, sunete, imagini, stări. Nu e un spectacol.
Ce simți că a schimbat performance-ul tău în toată această perioadă?
Nicoleta Lefter: Eu m-am schimbat, cred, din momentul în care am terminat de citit cartea Anei Dragu, „Mâini cuminți, copilul meu autist”. Pe mine m-a copleșit cartea și din momentul acela am decis că trebuie să fac ceva în direcția asta. Iar după spectacol, am cunoscut foarte multe persoane cu autism, foarte mulți părinți care au copii cu autism, care m-au căutat, asociații din București… Am fost invitați la Festivalul Tânăr de la Sibiu. Ne-am întors acum de la festivalul de la Iași. În anul următor o să mergem în Germania cu spectacolul. O să îl jucăm la Viena. Am fost invitați să-l jucăm la MNAC (n. ed. Muzeul Național de Artă Contemporană), în București. Acolo se va deschide un proiect pentru teatru, dar un teatru mai special, în zona de performance. Spectacolul se dezvoltă. Noi nu ne-am așteptat să ia o amploare așa de mare.
Dar e ceva pentru care mă simt foarte responsabilă.
Faptul că după prima reprezentație au venit la tine părinți, asociații, te-a determinat cumva să aduci modificări performance-ului? Să adaugi ceva?
Nicoleta Lefter: Nu, dimpotrivă, am mai scos niște lucruri. De exemplu, la început, noi aveam un psiholog care era prezent în scenă și l-am folosit ca personaj… Eu nu joc un copil cu autism sau o persoană cu autism. Acolo sunt Nicoleta Lefter, actrița care citește și interpretează, dar nu așa cum faci la teatru – să intri într-un personaj. Eu sunt pur și simplu un burete între persoana cu autism și public. Și transmit ce am perceput eu, lucrând cu copiii cu autism, cunoscându-i. Avem și un psiholog, Ruxandra Bunea, care ne-a ajutat foarte tare pe toată perioada de documentare. Ea ne-a facilitat întâlnirea cu persoanele cu autism, pentru că ei sunt extrem de speciali. Nu poți interacționa oricum, au un alt sistem de operare. Nu poți interacționa a’a cum o faci cu o persoană normală, pe care, te duci, o iei în brațe, o saluți și ai un contact vizual sau tactil. Ei sunt cu totul și cu totul altfel și atunci nu poți să invadezi lumea lor și să te aștepți ca el să-ți răspundă cum vrei tu. Îți răspunde cum vrea el. Ruxandra n-a ajutat foarte tare să înțelegem acest mecanism, să ne apropiem. Însă mi-am dat seama că, în timp, nu mai era necesară prezența psihologului. Și de comun acord, am decis că nu mai e necesară prezența ei pe scenă.
Ce crezi că îi aduce pe oameni la spectacol? Vin de curiozitate, vin să înțeleagă mai bine?
Nicoleta Lefter: Sunt foarte mulți părinți care vin din curiozitate, asociații care vin din curiozitate, să vadă ce am făcut. Alții vin pentru că li s-a spus că ar trebui să meargă și să vadă performance-ul pentru că o să le ajute strict ca informație. Și sunt și oameni care vin pentru mine și persoanele care joacă în spectacol. A fost odată și un adult ca autism în sală și a fost foarte tare pe timpul performance-ului pentru că avea reacții neprevăzute și foarte frumoase. A mai fost o fetiță cu autism, de vreo 5 ani, care repeta, cu o rapiditate extraordinară, tot ce spuneam eu pe scenă. Era ca un ecou al meu. A fost foarte emoționantă reprezentația aceea.
Pentru tine e un rol sau e realitatea ta, un fel de a fi în momentul acela?
Nicoleta Lefter: Pentru mine e o realitate, un fel de a fi în momentul acela, nu e un rol. Nu. E foarte ciudat. Pentru că nici nu am emoțiile pe care le am înaintea unui spectacol de teatru sau de un alt performance, pentru că eu am tot făcut performance-uri în ultima perioadă… Nu aș putea să spun… E un alt soi de emoție, care vine din altă lume, cumva. Nu aș putea să explic ce e. Dar e ceva pentru care mă simt foarte responsabilă.
Cum crezi că înțeleg persoanele cu autism teatrul, arta spectacolului?
Nicoleta Lefter: O să vezi în performance… Noi am lucrat cu o fetiță și am încercat să o aducem la teatru. Ei vin foarte rar în spații cu multă lume. Am avut un copil cu autism care venea permanent la repetiții. Un membru al echipei cu care am lucrat are un copil cu autism. Copilul ne-a ajutat foarte tare. A venit în timpul performance-ului la repetiții. În primă fază, stătea foarte departe, privea de undeva foarte de sus. Se juca. Apoi, într-o altă fază a repetițiilor, începuse să devină foarte atent și stătea pe burtă și se uita. La un moment dat a spus: „Mami, spectacolul îmi dă fiori pe spate”. Apoi, altă dată copilul a zis: „Mami, eu cred că am autism”. Sunt niște oameni extrem de sensibili și au o lume interioară atât de bogată și de fascinantă, încât nu ai cum să nu empatizezi.
Nu e o afecțiune, nu e o boală… Pur și simplu, (n. ed. autismul) e un alt sistem de operare. Exact așa explică Ana Dragu. Eu funcționez pe Windows și tu funcționezi pe Linux. Sau pe un alt canal. Eu stau pe Instagram și tu stai foarte mult timp pe Facebook. Și apar erorile de comunicare. Omul acela e altfel. Atât. Nu înseamnă că e defect. Dacă tu vorbești și ai logică și discurs în ceea ce spui, el comunică prin alte mijloace.
De ce i-ai pus numele Refracție?
Nicoleta Lefter: Căutam un titlu și a pornit dintr-o chestie extrem de simplă. Am băgat o linguriță în paharul cu apă (bagă și acum o linguriță în paharul din față)… Dintr-o parte, lingurița pare că se termină aici și de pe partea celalaltă, pare că de aici continuă. E pur și simplu un alt unghi, un alt punct de vedere. Și de aici mi-a venit ideea. Chiar de la refracție. Dacă cauți explicația cuvântului în DEX, asta înseamnă. E o realitate care se reflectă altfel, depinde cum o privești.
Ție de ce ți-e frică?
Nicoleta Lefter: Mie îmi e foarte frică de singurătate. Dar e ciudat pentru că sunt momente în care abia aștept să stau singură. Cred că mi-e frică, de fapt, de golul acela…
Cum reacționează oamenii când sunt întrebați de frici?
Nicoleta Lefter: Foarte interesant. Acela e momentul cel mai interesant din spectacol, zic unii. Mă duc, îi întreb. Unii răspund. La Iași, pe un băiat l-a bufnit plânsul. Alții își feresc privirea, alții răspund „mie îmi e frică de moarte” – sau de orice altceva.
Dacă mie îmi spune ceva cartea, o citesc și o și transform în spectacol.
Lucrezi la un nou spectacol….
Nicoleta Lefter: L-am și terminat. Se cheamă „De ce nu sunt eu Marilyn Monroe?”. Am colaborat cu Adela (n. ed. Greceanu). Am lucrat la acest performance cu Mihaela Drăgan. L-am făcut în galeria lui Matei Câlțea. Se cheamă Galeria Posibilă.
Ce te-a făcut să mergi către poezie?
Nicoleta Lefter: Am citit întâmplător un text al Adelei, se cheamă „Altă plasă”. E o poezie în care apare Marilyn Monroe. Adela zice că are de când era mică o plasă imprimată cu o fotografie alb negru cu Marilyn Monroe. Pe atunci, nu știa cine e Marilyn Monroe, dar ținea enorm la plasa aceea. Și în plasa respectivă își căra echipamentul de sport pentru că era la școală portarul echipei de handbal, aici în Sibiu. M-a impresionat foarte tare poezia pentru că era ceva ce cred că toți am trăit. Când ești mic și vezi vedete și te aștepți ca viața să te ducă într-o direcție asemănătoare. Și de fapt nu se întâmplă nimic. Mi-a plăcut poezia. A mai trecut multă vreme, după care m-am întâlnit cu o prietenă de la Paris care mi-a zis că ar trebui să fac un performance după textele Adelei. Și așa m-am apucat să lucrez pe texte.
Cum îți alegi temele?
Nicoleta Lefter: E tot ce mi se întâmplă mie, e legat de carte. Eu, în ultima perioadă, am tot lucrat cu textele unor autori contemporani români. Nu mi-a propus lucrul acesta, dar așa s-a întâmplat. Este emoția pe care mi-o transmite cartea. Dacă mie îmi spune ceva cartea, o citesc și o și transform în spectacol.
Cum te simți pe scenă? Ce satisfacții îți aduce teatrul ție?
Nicoleta Lefter: Eu caut emoția. Și când merg la alte spectacole, și când creez un spectacol, urmăresc firul emoției. Numai după emoție mă ghidez. Cam toate textele pe care le-am ales vorbesc despre singurătate. Dar o altă formă de singurătate… E o lipsă de comunicare cu ceva care vine din alt spațiu…, acel gol pe care îl avem cu toții. Te împiedici într-o zi pe stradă și ai o revelație. Mie mi s-a întâmplat să am o revelație după ce am făcut un astm bronșic, o pneumonie destul de dură. N-am mai putut să îmi fac meseria o bună bucată de vreme. Nu puteam să respir… Atunci m-am apucat de Aleargă, primul meu performance, după cartea Anei Maria Sandu.
Am avut și alte încercări de performance-uri. Însă simțeam că nu mi-am găsit calea. Am lucrat la Jurnal de doliu, după cartea lui Roland Barthes. Acolo am lucrat o bucățică cu Eugen Jebeleanu. După care m-a luat el la Paris și am făcut Canin Felin, pe care l-am prezentat la Avignon. Am lucrat și cu Cinty Ionescu pentru un performance cu mult sunet și video proiecții – Urme de distrugere pe Marte, la Odeon. Însă doar după revelația asta cu pneumonia m-am apucat să mă gândesc la propriile mele spectacole și să devin propiul meu producător.
Ai așteptări de la tine?
Nicoleta Lefter: Da. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să însemne foarte mult pentru mine. Nu vreau să bifez. Vreau să fac lucruri care mă reprezintă, care să mă coste, să pun cumva emoție și suflet, să fie extrem de personale spectacolele. Nu aș vrea să fac ceva doar de dragul de a face sau să intru în proiecte doar ca să fiu prima pe nu știu ce listă.
Și de la oamenii din jur?
Nicoleta Lefter: De la oamenii din jur aș vrea să fie mai blânzi.
Știi cum e (n. ed. performance-ul)? E ca și cum eu te-aș invita la mine acasă, la masă.
La Sibiu vine și Ana Dragu.
Nicoleta Lefter: Ana Dragu va vedea spectacolul pentru prima dată.
Ați ținut legătura în toată această perioadă?
Nicoleta Lefter: Da, da, ne-am și împrietenit. Am creat o relație și cu Dudu, băiatul ei. Dar și cu Ana Maria Sandu m-am împrietenit. Și cu Adela Greceanu. Ce interesant e cum se leagă lucrurile. De fapt, e un schimb. Eu îți dau o carte și tu îmi dai un spectacol. Și astfel se creează o relație.
Performance-ul e mult mai aproape de oameni față de un spectacol clasic?
Nicoleta Lefter: Cred că da. Știi cum e? E ca și cum eu te-aș invita la mine acasă, la masă. Cred că așa e. Eu așa îl percep. E o realitate cu public, o întâlnire intimă și adevărată. În spectacolele de teatru clasic eu sunt în alt fel. Acolo fac personaje, iar în performance-uri este ca acum la cafea, e mai sincer.
Ai un mesaj pentru cei din Sibiu care vor veni la spectacol?
Nicoleta Lefter: Dacă vin, e suficient. Să vină ei, așa cum sunt ei. Să nu se gânddească că o să vadă vreo năzdrăvănie… O să vadă ce-o să vadă.
editor: Teia Brînză, foto: Adi Bulboacă
