de Laura Bichler

Se spune că dacă îți dorești ceva din toată inima, universul lucrează pentru împlinirea dorinței tale. Discutabilă teoria aceasta, dar câteodată se mai întâmplă să stai de vorbă cu persoane pe care viața le-a dus acolo unde și-au dorit să se afle. În timp ce foarte mulți artiști fac tot ce pot ca să ajungă în capitală, cu gândul să iși poată atinge potențialul artistic maxim, Eliza Păuna a visat să colaboreze cu un teatru de provincie.  A visat Sibiul. Iar acum joacă și regizează spectacole la singurul teatru de păpuși din orașul mult dorit de ea. Se mai zice și că ceea ce iubești devine nemuritor prin artă, iar ea a imortalizat orașul ei de suflet prin spectacolul Hermann visează pe care i l-a dedicat cu toată dragostea.  

Eliza Păuna este actriță. Iar când a simțit că actoria nu îi mai ajunge, că nu reușește să exprime tot ce simte prin rolurile pe care le are, s-a apucat de regie. Așa a cunoscut sentimente diferite de libertate și bucurie. Dar a cunoscut și sentimentul singurătății atunci când regizează și nu e pe scenă alături de colegi. Am întâlnit-o la Teatrul Gong din Sibiu, unde a regizat spectacolul „Hermann visează”, primul spectacol pentru copii pe care l-a făcut.

Ai jucat pe scena teatrului bucureștean ca actriță, după care ai trecut la actriță-păpușar, iar acum regizezi spectacole de teatru. Este un parcurs artistic destul de complex. A venit totul de la sine, s-a întâmplat, sau a fost ceva planificat?

Eliza Păuna: Regizez spectacole de teatru de păpuși. Pe lângă lângă facultatea de teatru, secția actorie, am terminat și specializarea păpuși și marionete,  dar după ce am terminat facultatea am fost solicitată mai degrabă ca actriță, nu ca actriță păpușar. Am revenit la păpușerie ca regizor când am făcut o adaptare pentru păpuși a textului lui Eugen Ionesco Regele moare la Teatrul Țăndărică. Atunci, într-un mod neașteptat, ușor impulsiv și destul de naiv, am avut primul contact cu regia și cu un alt mod de a explora și de a deconstrui lumea. Nu m-am gândit că o să fac regie,  pur și simplu am început să vin cu propriile mele idei de proiecte atunci când am simțit că actoricește nu reușesc să exprim sau să cuprind ceva mai mult, cînd actoria nu mi-a fost de-ajuns.

Având această experiență artistică complexă, ne poți spune în care latură a lumii teatrale te-ai regăsit cel mai mult?

Eliza Păuna: Până la urmă m-am regăsit în ambele poziții. Și ca actor și ca regizor am învățat exercițiul libertății și am prins gustul bucuriei construcției unui spectacol de teatru. În schimb, ca regizor am avut momente în care m-am simțit insuportabil de singură și și mai insuportabil de atât mi s-a părut despărțirea de proiect. Spectacolul rămâne al actorilor iar eu îi devin spectator. Uneori, îmi este foarte greu să particip la premiere, sau pur și simplu nu suport să văd spectacolul pentru că îi detectez tot felul de fisuri și asta mă frustrează. Ca actor e mai avantajos din acest punct de vedere pentru că ești pe scenă și tu deții controlul în acel moment.

Publicul neinițiat este tentat să creadă că teatrul de păpuși înseamnă joacă. Dar ce presupune, de fapt, meseria de păpușar?

Eliza Păuna: În primul rând abilitatea de a da viață unui obiect. Păpușăria este, până la urmă, o artă unică care presupune artă plastică în mișcare, însuflețire, taina nașterii. Ea are o doză mare de magie care pentru mine o face foarte atrăgătoare. Este uimitor că păpușăria a rezistat până în ziua de azi în ciuda dezavantajelor sociale, profesionale, a progresului tehnologic și ea continuă să aibă un rol artistic și moral. Când le zici de teatrul de păpuși adulților, ei zâmbesc cu îngăduință și asociază această artă numai teatrului pentru copii, dar asta are de-a face doar cu ignoranța și cu prejudecățile noastre. Păpușăria este o artă dificilă care presupune o intuție înnăscută și mult, mult exercițiu. Din punctul meu de vedere este diferită față de cea a actorului dramatic. La Hermann visează, de exemplu, am avut o singură păpușă mânuită de 3 actori și asta a fost o adevărată provocare. A fost nevoie de foarte multă răbdare, delicatețe, exercițiu și de o atenție foarte sporită a actorilor pentru a ajunge să se sincronizeze perfect și să-i dea naștere lui Hermann și să susțină astfel aproape întreg spectacolul. Este o performanță.

Povestește-ne despre Hermann visează, de la idee la concept și despre provocările pe care le-ai întâlnit.

Eliza Păuna: A fost primul spectacol pentru copii pe care l-am făcut. Aveam deja această idee a copilului care merge la școală și drumul lui devine foarte lung pentru că el e un copil căruia îi place să se joace foarte mult și în joaca lui își imaginează că e tot timpul altcineva și are și o revoltă proprie asupra lumii și asupra școlii la care nu mai are chef să se ducă, asupra adulților care vor tot timpul să-l schimbe. Daniel Chirilă este cel care s-a ocupat de dramatizarea acestei idei, iar apoi a avut loc întîlnirea cu actorii (Raluca Rădulescu, Lucia Barbu, Adrian Prohaska), muzica (Charlie Fălămaș), scenografia (Romulus Boicu), întâlnire care a modulat povestea și a transformat-o în spectacol. Nu este un spectacol moralist, nu-mi plac poveștile moraliste, de obicei evit să arăt copiilor ceva cu degetul. Nici eu nu am toate răspunsurile la mine, ce e bine sau ce e rău în lumea asta.

Până la urmă spectacolul surprinde o secvență din viața copiilor în care ei se regăsesc foarte tare și privită din alt punct de vedere, cu mult umor, poate să-i relaxaze și să-i îndemne la noi întrebări. Sigur că spectacolul poate să-i provoace și pe adulți să reflecteze la nevoile copiilor lor și la cât de mult cerem de la ei. Mai ales când copilul are 7-8 ani, merge la școală, iar el vrea de fapt să se joace în continuare și nu înțelege de ce timpul nu-i mai ajunge. Iar în spectacolul Hermann Visează cei mai buni parteneri de joacă se dovedesc a fi părinții până la urmă. De la ideea asta am pornit. Probabil e spectacolul pe care mi l-aș fi dorit să-l văd eu când eram mică. Ce este special la acest spectacol este că l-am adaptat orașului Sibiu și se regăsesc în el locuri de aici cum sunt casele cu ochi care prind viață, sau Zidul lui Perjovschi. Hermann este un copil care viseaza și se joacă aici, în Sibiu. E și o declarație de dragoste a mea pentru acest oraș.

De ce Sibiul?

Eliza Păuna: Îmi aduc aminte că am privit cu jind de acolo, din București, la acest teatru căruia i-am urmărit cu atenție traiectoria, felul lui de a lua parte la viața comunității de aici, la alegerea repertoriului și a regizorilor care lucrează cu actorii, la seriozitatea și la implicarea cu care își prezintă și își întreține spectacolele și atunci am știut că vreau să ajung aici. Plus că, orașul are avantajul unei moșteniri culturale care îl face atât de special și atât de iubit.

Ai găsit vreo diferență între publicul de provincie și cel bucureștean?

Eliza Păuna: Nu, deloc.  Ca număr de spectatori e imposibil de speculat pentru că eu am prins această perioadă când locurile au fost limitate, dar ca reacție, nu. Publicul tânăr poate fi foarte dificil oriunde.

La ce a trebuit să ai mai multă atenție când ai gândit spectacolul pentru copii? A trebuit să fii atentă la anumite detalii?

Eliza Păuna: Când faci un spectacol pentru copii întotdeauna ai în cap inepuizabila întrebare dacă publicul va înțelege, va percepe informația, dacă experiența lui de viață de până atunci îl ajută pe copil să înțeleagă anumite informații și dacă subiectul poate fi în sfera lui de interes. Și mai ales, sunt atentă la felul în care îi livrez povestea, limbajul teatral pe care îl folosesc trebuie să-l provoace pe copil să se apropie de subiect și să-i stimuleze curiozitatea. Și curiozitatea asta se manifestă și după spectacol în  întrebările pe care copilul le adresează părintelui în drumul de la teatru spre acasă : de ce a fost aia așa și nu altfel? de ce a pățit asta? ce înseamnă aia și ailaltă?

Te întorci la Eliza-copil cu fiecare spectacol pe care îl ai? Ce-și dorea Eliza-copil, ce visa?

Eliza Păuna: Cu fiecare spectacol sunt în conexiune cu ea.  Îmi doream foarte tare să cresc, eram nerăbdătoare să mă fac mare, abia așteptam să cuceresc lumea. Evadam mult din realitate, inventam povești singură și îmi plăcea singurătatea. Nu eram nesociabilă, dar preferam singurătatea pentru că asta însemna să nu fiu judecată pentru poveștile din capul meu și pentru că așa aveam timp să mă urmăresc, să mă analizez. Cel mai mult îmi plăcea să citesc, am învățat să citesc repede, în clasa I citeam deja bine, iar literatura a fost un mod util și fermecător de a cunoaște lumea. Îmi doream tare să salvez lumea, sau măcar pe cineva,  aveam intenții foarte bune. Și acuma le am, doar că nu cred că pot să mai salvez lumea.

Puțini știu despre tine că tu cânți la pian. Cumva, găsești o conexiune între cântatul la pian și mânuitul unei păpuși?

Eliza Păuna: Mai degrabă pianul îmi oferă rigoare și ordine mentală prin faptul că citesc partituri, și mă obligă să-mi antrenez această citire. Asta mă ajută nu doar în păpușerie, mă ajută în tot ce fac pe scenă. Cânt la pian și ca să îmi țin mintea trează, e o matematică pe care o exersez, un antrenament de care am nevoie mai ales acum, în vremurile acestea, când din cauza pandemiei trebuie să stau mai mult acasă.

Proiecte viitoare?

Eliza Păuna: La teatrul de copii din Constanța am făcut un spectacol în timpul stării de urgență când teatrul era închis și urmează să avem acolo premiera luna viitoare, dacă este posibil. Spectacolul se numește Matei, cel mai mare Gulliver și este o dramatizare făcută de mine după Gellu Naum. Dar pe viitor n-aș putea spune nimic, este incert totul. Din păcate, nu se pot face planuri acum.

Cumva această pandemie a cam inhibat creativitatea?

Eliza Păuna: Mai degrabă situația asta îmi provoacă multe întrebări legate de importanța teatrului în societate, de necesitatea apartenenței lui la un spațiu, de reînnoirea lui, de cum fac să ajung la oameni și ce soluții am. Tipul acesta de căutare e provocatoare sau ar trebui să fie. Sigur, este mult scepticism în întâlnirea asta online care se produce acum. E o întrebare pe care mi-o tot pun în această perioadă: e necesar ca teatrul să se mute online?