De cauți pe google electricastle vei primi inclusiv pagini către OLX de unde fie poți rezerva camere, fie poți achiziționa brățări sau mască și accestorii Electric Castle și Tomorrowland. Wonderland parcă ar fi. E o galaxie întreagă acolo, centrul gravitațional fiind muzica a cărei forță de atracție este direct proporțională cu masa bagajului muzical al fiecăruia. O galaxie care însă nu poate fi decupată de contextul României.
Neinspirat, am plecat târziu din Sibiu, ajungând în jur de 20:00 în stația autobuzelor către Bonțida, moment în care am văzut cea mai lungă înșiruire de oameni din viața mea. Și de aici, punct cu punct am bifat când alte nemaivăzute și nemaitrăite, când rateuri, când contrasturi până am reușit să prind ultimele 3 piese și jumătate din concertul celor de la Florence and the Machine. Norocul și ghinionul au mers cumva mână în mână. Primul rateu a fost când am decis să luăm totuși bilet Premium boarding și am aflat că, de fapt, coada aceea lungă era la Premium boarding, iar una mult mai mare e la îmbarcarea cu 12 lei dus. Un calcul matematic simplu avea ca rezultat o ediție a festivalului în care nu aș fi ajuns la singurul moment pe care nu voiam să îl ratez. Așadar, am urcat rapid de la 12 lei la 35 lei pentru a ajunge la 200 lei cu taxiul. După vreo 5 refuzuri, vine și norocul căci am găsit un domn dispus să ne ducă cu doar 150 de lei. Voioși și entuziaști, țuști în taxi. În acea oră și jumătate în care am parcurs cei 30 de km, am perceput aproape fizic relativitatea timpului ca pe o durere de ficați. „Ce vă trebuie EC? Ui, aveți muzică aici”, zice taximetristul dând radioul mai tare. În căutarea unor alternative, am traversat, înduioșați, Pata Rât cu imaginea copilului gol ce mușca implacabil dintr-o felie zemoasă de pepene roșu ca amintire. Momentele în care roțile mașinii chiar se roteau erau de sărbătoare. Am băut din sticla de Coca-Cola a domnului ce s-a încumetat să ne ducă. A împărțit cu noi chiar și bomboanele cu lapte cu care soția sa speră să-i fenteze automatismul de a fuma din oră în oră. Următorul rateu, deja „fără număr” (Tommy Cash urma să mixeze în 2 ore, pentru cunoscători) a fost transformarea unui singur kilometru pe care îl mai aveam de parcurs din locul în care putea opri taxiul până la punctul zero al călătoriei, în aproape 4 kilometri. Așadar, taxiul a oprit la vreo 4 km de locul festivalului. Era încă lumină afară când am zburdat de-a dreptul cu un zâmbet tâmp din taxi. După vreo 20 de minute, era deja întuneric, aveam tencuit bine praful prin care mărșăluiam pe chip, iar, din cucuruz, ghiceam, ici-colo, glasul lui Florence printre huruitul mașinilor ce mergeau la pas cu noi.
@ Marius Maris
Dar aceasta nu este tocmai despre Electric Castle, căci odată ce am trecut de intrare și mi-am încărcat brățara, am simțit că tot drumul anevoios până acolo a fost doar căderea prin scorbură a lui Alice. Festivalul l-am văzut ca fiind despre oameni și voie bună. Fie că-s voluntari, fie că-s artiști, organizatori sau plătitori de bilete, oamenii din interior, acolo, aveau inimile încărcate 100%. No low battery in there. S-a cântat și s-a dansat mult. S-a râs și mai mult. Unii l-au sunat pe Dumnezeu căci era un telefon cu linie directă spre el, alții au patinat, s-au fotografiat cu Kiss me like we’re seventeen pe fundal auriu. Codițe împletite, cu flori, albastru-roz-mov presărat cu sclipici, mers mână în mână sărind într-un picior, necunoscuți zâmbindu-și… Și băiatul ăla la Nils Farhm, scos dintr-un Woodstock care n-a existat vreodată, despletit, castaniu, cu cămașă albă brodată ca la pension, cu ochii închiși desenând vase de porțelan cu mâini firave, cu ochii atât de închiși ca nu cumva să-i zboare printre pleoape lumile alea imaginare născute din clinchetele lui Nils. Momentul meu preferat după eterica Florence, a fost concertul acesta. Să îl vezi cum aleargă, pe scenă, printre instrumente, îți amintești că el e omul care a zis că: Sunt interesat de cum ființele umane reacționează în anumite situații și de ceea ce muzica le face emoțiilor oamenilor. Cum putem schimba atitudinea oamenilor prin sunete. După un concert bun, oamenii părăsesc încăperea fericiți. Asta putem oferi lumii.
Electric Castle oferă lumii stări de bine cu cultural immersion cu tot. Ora 02:00 te prinde dansând, printre butoaie fosforescente, un Intergalatic de care uitasei. A doua zi, pe la 18:00, o zburdalnică de lângă tine îți strigă „Bine, bă!” și dansați o vreme împreună un Moloko hiperdinamic. Iar Castelul Bánffy e acum o imersiune a barocului în era new media, cu proiecții, instalații, umbre, penumbre și roz. Yes, quite charming in there!
