Se poate spune că artiștii au fost dintotdeauna în căutare de locuri unde să-și desfășoare activitatea și să-și concentreze forțele creatoare. De cele mai multe ori, scopul era să găsească o locație departe de oraș și lume, un spațiu izolat, aproape clandestin, unde liniștea să acționeze deopotrivă ca pansament și izvor de inspirație. Cu alte cuvinte, căutau să acceseze ceea ce Roland Barthes numea sfera privată, anume „acea zonă de spațiu, de timp, unde eu nu mai sunt o imagine, un obiect”. Separarea de realitate și pătrunderea în universul creator a funcționat o vreme și e în continuare necesară. În acest vulnerabil interstițiu au apărut idei și concepte care au revoluționat lumea artistică, iar plasarea între realități a devenit spațiu al descoperirii, cunoașterii și explorării umane. În același timp însă, istoria artei e bântuită de mitul geniului singuratic și al artistului închis în turnul său de fildeș. De fapt, geniul creator impus în mentalul nostru colectiv e un bărbat alb și heterosexual. Cu greu au ajuns femeile să fie reprezentate pe piedestalele instituționale ale artei, iar începând cu anii ’90 ai secolului trecut au apărut mișcări puternice sociale și culturale de incluziune a cât mai multor categorii marginalizate de canonul occidental (etnice, sexuale, identitare ș.a.). Dar lupta este departe de a fi câștigată.

La 90 de ani de la publicarea eseului „A room of one’s own” al Virginiei Woolf, în societățile noastre au avut loc schimbări majore cu privire la locul, libertatea și posibilitățile unei femei. Însă discriminarea de gen e o chestiune cât se poate de reală chiar și astăzi, iar femeile sunt plătite mai prost decât bărbații, ocupă mult mai puține funcții de conducere, și foarte recent în SUA trupul femeii a redevenit câmp de bătălie pentru conservatori și fundamentaliști. Fără a încerca să se substituie mitului artistului în turnul său de fildeș, eseul Virginiei Woolf mi se pare cât se poate de relevant chiar și acum, pe de-o parte pentru că ne prezintă cât se poate de clar condițiile practice care-ți permit să creezi, iar pe de alta pentru că acele condiții rezonează foarte mult cu o anumită idee de „respect” care este asaltată tot mai mult în zilele noastre. Byung-Chul Han ne spune: „literal, respect înseamnă să te ‘uiți înapoi’. Se referă la considerație și prudență. Interacțiunea respectoasă cu ceilalți implică abținerea de la privirea curioasă. Respectul presupune o privire distanțată – patosul distanței. Verbul latin spectare de la care se trage spectacol reprezintă privirea voieuristică lipsită de respect (respectare). Distanța e ceea ce diferențiază respectare de spectare.” O cameră proprie îți conferă respect. Dar ce se întâmplă când ieși din cameră?

Viețile noastre sunt o negociere constantă între individual și social, aflate într-o interacțiune permanentă din care nici o stare nu se poate desprinde complet de cealaltă. Paradoxul avansului tehnologic din ultimele decenii este că cu cât tehnologiile de comunicare și apropiere mediată (de ecran, wireless, telecomunicații) au devenit mai accesibile, cu atât noi am devenit mai singuri. În fața straturilor tot mai groase de medii sociale tehnologice, o rezistență activă se naște în micro-comunitățile nou apărute axate pe traiul și lucrul în comun. Dincolo de alura utopică a unor asemenea demersuri, din ele putem cu siguranță învăța o mulțime de lucruri despre cooperare, încredere, respect și alteritate, fie că folosim tehnologii noi sau le redescoperim pe cele foarte vechi.

Două rezidențe artistice artistice găzduiesc 9 sensibilități creative

Implicarea comunității prin eliminarea distanței dintre artă și privitor, posibilitatea de a face parte din procesul creativ nu doar ca simplu observator ci și ca membru activ este unul dintre elementele cheie al unei rezistențe artistice care ar trebui aplicată și în viața socială.

Semnarea acordului de cooperare dintre Franța și România care a deschis Sezonul Cultural România-Franța 2019 a condus la inițierea proiectului de rezidență artistică A villa of one’s own. A mobile residency with 10 actors and 2 sites. Desfășurat în perioada 21 martie – 29 mai 2019, curatoarele Anca Verona Mihuleț, Iris Ordean și Isabelle Henrion împreună cu o echipă de artiste din România și Franța au dat startul unei colaborări culturale care a tatonat teme precum artă în comunitate, schimb de idei și experiențe, fuziune de tehnici și procedee artistice, printre altele.

Departe de presiunile unui mediu academic și intelectualizat, artistele Adriana Chiruță (RO), Casandra Vidrighin (RO), Adina Mocanu (RO), Clara Denidet (FR), cuplul Aurélie Ferruel și Florentine Guédon (FR) și  Johanna Rocard (FR) au putut explora liber subiecte precum ritualuri, rituri, legende, tradiții și sărbători, imigrație-emigrație, comunitate-individualitate, feminitate-feminism, teme pe care publicul le-a regăsit apoi transpuse subiectiv sub forma unor instalații, performance-uri, intervenții sau montaje video.  

Primele cinci săptămâni s-au desfășurat la vila Rohannec’h situată în orașul Saint-Brieuc din regiunea Bretaniei. Coordonarea proiectul a fost realizată de curatoarea Isabelle Henrion, cu sprijinul Département des Côtes d’Armor, DRAC Bretagne, Region Bretagne / Institut Français. În România, gazda proiectului a fost Cetate Arts Danube, un spațiu care abundă în istorie, construit la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-un stil eclectic, mediteranean. Aici coordonarea a fost realizată  de Anca Verona Mihuleț, în calitate de curator și de președinte al Asociației 3 Rails, de Iris Ordean, academic, critic și curator independent, alături de Ecaterina Dinulescu, project manager din partea Cetate Arts Danube, care pune la dispoziție spațiul pentru rezidență. 

Despre artiști

Artista sibiană Adriana Chiruță este filosof, regizor de teatru și coregraf și a conceput pentru rezidența din Franța Tasting Night Series, un proiect care se desfășoară în trei părți. Cele trei instalații performative as if someone had let fall a shade’ (nr. 1), ‘reality is a matter of taste’ (nr. 2) și ‘3 minutes of nothing to do’ (nr. 3) invită la o degustare a libertății relaționare și la re(descoperirea) esenței umane, la o meditație asupra existenței dincolo de barierele sociale și politice. În România, Adriana a implicat elevii de la liceul Teoretic Gheorghe Vasilichi din Cetate  într-un exercițiu-proiect de mișcare și vise.

Preocupată de natura obiectelor și transformarea pe care acestea o suferă atunci când le înzestrăm cu semnificații, Clara Denidet a realizat în Franța, cu ajutorul unor țesături colectate de-a lungul timpului, o rețea de traiectorii și conexiuni între spațiile și interstițiile orașului. Printr-o încercare de revitalizare a diverselor meșteșuguri devalorizate și marginalizate de epoca industrială, precum și de restabilirea unei balanțe între clasele sociale, Clara Denidet ne amintește de greutățile cu care se confruntă comunitățile devaforizate în contextul producției în masă și al consumerismului radical. 

Interesată de realități alterate, paranormal, teritorii locuite și locuibile, Adina Mocanu apelează la multiple medii, de la instalații video, performance-uri, intervenții și până la reportaje și interviuri. La vila Rohannec’h, Adina a desfășurat o intervenție video, un performance și două montaje video. Urme extraterestre, coregrafii și ritualuri paranormale, o super eroină într-un oraș mic sau un festival al UFO-urilor sunt câteva din temele prezentate de artistă în cadrul evenimentelor din Franța și România.

Aurélie Ferruel și Florentine Guédon lucrează împreună încă din 2010. Cercetările lor se axează pe comunitate și tradițiile acesteia. Ritualurile și gesturile sunt surprinse în reprezentările lor adesea grotești care aduc aminte de ritualurile păgâne. Pentru rezidența din Franța duo-ul artistic a transpus parte din cercetarea lor în câteva sculpturi de nisip de câțiva metri pe care le-au construit pe plajă, ca o punte simbolică între turiști și vastul necunoscut.

Casandra Vidrighin locuiește și lucrează în Sibiu. Implicată încă din 2016 în Grupul Nostru, un manifest artistic care își propune să atragă atenția asupra spațiilor inexistente de desfășurare a sensibilităților artistice contemporane, artista sibiană abordează idei precum mișcare, feminin-feminism, glorie-victorie. Prin proiectul Je m’appelle Gloria. Victoria Gloria, Casandra realizează o instalație conceptuală în care recreează o cameră de sport cu elemente de gimnastică masculină, face înconjurul vilei Rohannec’h pe bicicletă în sensul invers al acelor de ceasornic, plantează semințe românești pe teren franțuzesc și invită oamenii să calce pe 10 cm de pământ de îngrășământ.

Prin inventarea unor gesturi și ritualuri, Johanna Rocard invită comunitatea la o procesiune vindecătoare. Obiectele strânse din târgurile de antichități devin simboluri și elemente magice utilizate într-un proces energetic de vindecare și transformare a unei lumi fragile și efemere.  

Și cum nu există ritual fără ceremonia mesei, cei doi artiști culinari, Luc Avargues și Claudiu Ciprian Popa transformă faptul de a mânca într-un experiment de comuniune unde preferințele, instrumentele și dispozitivele culinare împărtășesc ceva din cultura și modul în care interacționăm cu ceilalți. Prin acest ceremonial esențial vieții în comun, artiștii ne invită la comunicare și la o degustare a propriilor viziuni asupra lumii.   

Scurt interviu cu multe răspunsuri

Prin intermediul tehnologiei am avut ocazia să primesc un tur vizual și narativ al locațiilor în care s-au desfășurat rezidențele și am putut pătrunde timid în lumea creată în cadrul proiectului. Mai departe, am fost curioasă să aflu mai multe detalii despre activitățile desfășurate pe perioada rezidenței și a câtorva idei desprinse de aici. Așa am ajuns la un interviu la care au participat atât curatoarele cât și câteva artiste din program.

Alexandra Coroi: Au trecut 90 de ani de la publicarea eseului ‘A room of one’s own’ al Virginiei Woolf, iar de atunci au avut loc schimbări majore cu privire la locul, libertatea și posibilitățile femeilor. În același timp, chiar și în zilele noastre discriminarea de gen e o chestiune cât se poate de reală, femeile sunt plătite mai prost decât bărbații, ocupă mult mai puține funcții de conducere, hărțuirea și agresivitatea îndreptată împotriva femeilor s-a mutat în mod natural pe internet, iar mai nou trupul femeii a redevenit câmp de bătălie pentru conservatori și fundamentaliști. În contextul ăsta, cum se situează femeia-artist și cât de relevantă este pentru lumea artei individualitatea de gen.

Iris Ordean & Anca Mihuleț: Vorbind din prisma domeniului în care activăm, este adesea contradictoriu modul în care poziția femeii în artă este evaluată cu instrumente specifice voinței de putere sau prin infuzia de sensibilitate. În spațiul public, discursul din jurul artistelor este mutat la extreme, și ca atare polarizat.

Ce este încurajatoar este totuși perseverența cu care se discută despre aceste subiecte și faptul că o bună parte dintre noi opunem o rezistență reală. Este foarte important. Și arta nu face excepție. În mod firesc, întrebarea se pune vizavi de contributia artei la acest discurs politic. Arta nu poate fi desparțită de politic și nu a fost niciodată. Arta este un instrument de luptă sociopolitică prin definiție. Deci da, individualitatea de gen este foarte importantă. Povestea femeii și a femeii-artist (#herstory) trebuie să fie spusă. Acesta a fost unul din conceptele importante ale rezidenței. Deși proiectul nu a fost conceput ca un proiect feminist sau destinat în exclusivitate artei produse de către femei, faptul că ne-am regăsit în final într-o echipă feminină (cu excepția celor doi artiști culinari Luc Avargues și Claudiu-Ciprian Popa) a adăugatt inevitabil o dimensiune suplimentară discursului.

Ramâne totuși important să nu confundăm feminismul cu feminitatea – există multe nuanțe atunci când vorbim despre femeia-artist, despre artistă, despre feministă, despre activista în artă. Femeia-artist este fluidă și conștientă de impactul feminismului, dar știe să rămână feminină atunci când își susține ideile. Poate că este dual acest rol de femeie-artist, dar tocmai acest aspect face lucrurile mai interesante și ne ajută să problematizăm. Referitor la această discuție, artista croată Andreja Kulunčić susținea în cadrul unui proiect că ar trebui găsite soluții pentru a plăti salarii femeilor casnice, pentru că a fi casnică este o meserie până la urmă.  

Isabelle Henrion: Este incontestabil că unele lupte au fost câștigate de la eseul lui Woolf. Din păcate, am impresia că același argument are tendința să invalideze sau cel puțin să invizibilizeze amploarea luptei care rămâne să fie condusă. Structurile de dominație și discriminare – care se referă nu numai la gen, dar și rasă, clasă socială, corp, sexualitate – sunt, în cea mai mare parte, adânc înrădăcinate în fiecare dintre noi, prin mai multe ordonanțe, primite uneori in mod inconstient în timpul educației noastre sau prin intermediul mass-mediei. Procesul de eliberare este lung și complex și este important să ne punem aceste întrebări în mod sincer fata de noi insine. În lumea artei, ca și în orice mediu colectiv, reproducem modele de excludere care credem că ne opun valorilor noastre. Observăm astfel că femeile, în numeroasele școli de artă, acced mult mai rar la statute internaționale decât omologii lor de sex masculin, în timp ce bărbații (albi, heterosexuali) sunt mult mai vizibili in medii publice decat femeile (non-albe, trans, queer). De asemenea, comunitatea de artă occidentală este alcătuită în cea mai mare parte din albi din medii sociale înalte – grupul nostru confirmă, chiar dacă unii artiști provin din medii modeste. Încă o dată, aceste fapte nu se datorează neapărat unei discriminări active și conștiente, ci unor relații de putere observate, experimentate și asimilate în educația noastră. Cred că prima instanță prin care poate și trebuie să treacă deconstrucția este limbajul, deoarece cuvintele sunt vectori puternici de violență sau de emancipare. Pentru mine, nu e același lucru pentru a vorbi despre feminism sau despre feminitate, spre exemplu: consider că „feminitatea“ este o construcție socială de gen, care nu este fără potențiale stereotipuri și ultimamente o viziune binară asupra trupurilor și sexualităților noastre, în timp ce feminismul de astăzi este o luptă împotriva tuturor formelor de discriminare.

Casandra Vidrighin: În abordarea mea, iau în considerare feminismul și natura feminină în relație cu constrângerile sociale. Femeile și natura feminină ca si concepte ale cadrelor critice și teoretice contemporane au câștigat o semnificație culturală bine meritată în toate domeniile. Problemele femeilor înainte de primele atitudini feministe au generat schimbări care au dus la feminism ca o mișcare socială și auto-afirmare (putere, respect de sine, acces la informații, poziții sociale, spațiu public). Odată ce femeile au avut o voce în sfera publică, trauma lor privată sa dovedit a depăși limitele naturii lor feminine. Tocmai de aceea cred că a problematiza individualitatea de gen duce la un dezechilibru social şi natural, ca şi când umanul capată mai multe subdiviziuni. Nu m-am raportat niciodată la natura feminină în comparaṭie cu cea masculină şi cu nici o altă identitate de gen: cine e platit mai bine, care ocupă mai multe funcṭii de conducere, cine harṭuieste mai mult pe celălalt… ceea ce mi se pare problematic în contextul social actual este indiferenṭa, lipsa de acceptabilitate şi rigiditatea mentală formată din frustrare şi indoctrinarea proprilor principii.

Emoțiile noastre fac parte dintr-o performanță colectivă care determină emanciparea noastră fizică și mentală.

Clara Denidet: Chiar și în 2019, din păcate, discutăm despre ‘a-și găsi’ sau ‘a-și face loc’ ca artistă și femeie. Pentru că modul în care folosim limbajul este acum mai important ca oricând, atât în opresiune cât și în lupta împotriva discriminării e important pentru mine să fiu precisă și să pot separa acești doi termeni astfel încât să nu ajung să folosesc un termen adițional care să segmenteze în plus un sector de activitate și de cercetare în care persistă discriminarea și inegalitatea. Doresc în același timp să evidențiez că munca mea de artistă este sprijinită de statutul meu de femeie, și viceversa.

În ultimii ani, studiile de gen (i.e. gender studies) au redefinit modul în care ne raportăm unii la alții, precum și la noi înșine. Au devenit domenii importante de cercetare în cadrul artei, care determină o mișcare de gândire incluzivă, transformatoare, non-binară. Tocmai de aici putem începe să facem, să creăm, să gândim împreună într-un mod orizontal.

Adriana Chiruță: Mi-e foarte greu să lipesc arta de gen. La fel cum mi-e imposibil să asimilez astrofizica sau logica transmodală cu genul feminin sau masculin. De pildă unul dintre muzicienii pe care i-am ascultat aproape obsesiv pe parcursul rezidenței se declară panandrogin. Nu sunt foarte departe de el în această chestiune a genului. Cred că noi toți am venit la pachet atât cu trăsături feminine, cât și cu trăsături masculine. Principiile feminine și masculine sunt osmotice, la fel ca în gândirea antichității chineze, nu avem cum să le separăm sau să stabilim procente.  

Pe de altă parte, admir și respect enorm anumite forme de activism feminist, inclusiv în formele lui artistice, din întreaga lume, nu doar din spațiul european. Însă ar fi incorect față de feministele mult mai implicate decât mine și mai eficiente în corectarea unor nedreptăți atroce, să afirm că feminismul ca atare este una din temele mele prioritare. Mă intersectez totuși cu feminismul de câte ori plonjez în anumite visuri politice care-mi sunt foarte dragi, de exemplu ideea revenirii la organizări sociale matriarhale, mai incluzive, mai ecologiste și mai în ton cu democrația non-discriminatorie pe care, dacă oamenii ar fi dispuși să gândească mai mult și să sufere mai puțin, ar adopta-o rapid. Mă intersectez cu feminismul și prin greața ireprimabilă pe care mi-o provoacă patriarhii din orice domeniu, inclusiv artă, o specie de indivizi pe cât de distructivi și de săraci intelectual și creativ, pe-atât de plini de libido dominandi și de dorința de a reduce la tăcere tot ce li se pare mai puțin „monumental” decât ei.

Revenind la gen, cred că arta ține mai degrabă de diferențele specifice și de finețea degustării lor, decât de genul proxim. Tocmai în acest sens îmi place să văd arta ca pe un dans fin al minții cu complexitatea vieții. Dar pentru asta uneori e nevoie de operații antireducționiste, pe propriul creier și pe creierul spectatorului, pentru lărgirea perspectivelor și tiparelor mentale. Uite, arta ca instrument fin al unor operații pe creier, mă pasionează și mă provoacă enorm, poate și datorită background-ului în filosofie și pasiunii pentru logică, epistemologie, științe cognitive. Cu gândirea începe totul. În ideea acestei degustări complexe și fine a realității am gândit și cele trei lucrări din Tasting Life Series, oferite publicului în sezonul francez al rezidenței. Tot în ideea unui antrenament cognitiv antireducționist am lucrat și pe o imersiune inclusiv fizică în vise și visuri, ca în niște laboratoare complexe de gânduri, prin atelierul și performance-ul Fitness for dreamers din România. Cred enorm, asumându-mi conștient chiar și o doză bună de naivitate, în rolul artei și al științei de a elibera mințile oamenilor de anumite tare și rigidități mentale precum reducționismul, uniformizarea, impunerea cu forța a unui singure perspective și de orice fundamentalism, talibanism și brutalitate față de cei diferiți și față de cei fragili, fie ei femei, copii sau bărbați prea fini pentru „idealuri” machiste.

Alexandra Coroi: Spre deosebire de o singură cameră în care să cauți solitudinea, să trăiești într-o vilă înseamnă totodată să ceri sau să accepți ajutor, pentru că nu poți avea grijă singur de un spațiu atât de mare. Asta înseamnă să cooperezi, să lucrezi în comun și să participi permanent la un dialog de schimb de cunoaștere. E asta o formă de subversiune a unei societăți tot mai individualizate, în care meritele sunt întotdeauna personale, nu colective?

Iris Ordean & Anca Mihuleț: Da și nu. Subversiunea este în esenta un act politic, și ca orice act politic are nevoie de participanți coagulați, care se cunosc foarte bine și care luptă pentru același țel. Nu știu dacă este cazul aici. Se discută eminamente despre individualitate artistică și despre megalopolis-uri artistice, care sunt aproape personificate. În acest context putem vorbi de o anumită formă sau de mici acte de subversiune. Pe de altă parte, în ultimii ani au fost lansate mai multe teorii legate de colectivități, care reunesc anumite puncte comune; un considerent esențial pe care l-am regăsit în multe dintre scrierile dedicate ideii de colectivitate este traiul sub același acoperiș care nu se bazează întotdeauna pe legături de familie, ci pe afinități, dorințe comune sau pe capacitatea de a împărți timpul și spațiul. Sociologii văd colectivul ca pe o familie extinsă, în timp ce filosofii percep colectivul ca pe o utopie. Trebuie explorate mereu motivele care duc la nașterea unei colectivități.

O rezidență care se desfașoară în doua locuri aflate la periferia Europei continentale, care abia acum se dezvoltă artistic și își creează publicul aferent, o rezidență care respectă originalitatea fiecarui artist, dar care nu adera la un model de promovare individuală în detrimentul celorlalți poate fi privita ca un act de subversiune vizavi de mașinăria politizată a lumii artei din zilele noastre. Dar asta ține mai mult de recepție decât de intenție. În cazul proiectului nostru s-a dorit crearea unui colectiv temporar, determinat clar în timp și spațiu, care să ne permită explorarea a două regiuni din Franța și România prin mijloace artistice. În astfel de inițiative există multe riscuri care pornesc o dată de la faptul că participanții nu se cunosc bine între ei și nu sunt familiari cu mediile de lucru în care se imersează, și ca atare avem de-a face cu individualități bine conturate care trebuie să subziste sub aceeași umbrelă.

Isabelle Henrion: Scopul proiectului a fost de a pune sub semnul întrebării noțiunea de colectivitate și de a contracara unele logici individualiste. Personal, cred că unde în timpul lui Woolf era important să pretindem un loc individual pentru femei – astfel încât acestea să fie considerate ca avand o gândire independentă – este acum esențial să reconsideram forța colectivă, precum și punerea în comun a cunoștințelor și a know-how-ului. Îmi place să mă gândesc la interdependența virtuoasă ca la un instrument real în imaginația și experimentarea unor noi moduri de viață și creație. Dar fiecare persoană investește aceste concepte în mod diferit, și unul dintre cele mai importante lecții ale acestui proiect a fost de a înțelege că cuvintele „în comunitate“ și „colectiv“ nu înseamnă – în mod necesar – nu același lucru pentru o persoană dintr-o țară încă traumatizată de către istoria sa comunistă și de o persoană care trăiește într-o schimbare ultra-liberală într-o țară deja în fază cu logica capitalistă și consumatoare. Prin urmare, a fost important să se asculte și să se înțeleagă pozițiile celorlalți și să se găsească un echilibru între dimensiunea individuală și cea colectivă a proiectului. Fiecare artista a dezvoltat o lucrare personală cu întrebări specifice pentru sine și care au rezonat mai mult sau mai puțin îndeaproape cu noțiunile generale pe care echipa curatoriala le-a stipulat din însăși contextul rezidentei. Este în acest joc de proximitate, de frictiune sau de discrepanță între problematici, unde, în cele din urmă s-au jucat mizele acestei rezidente și unde fiecare a avut nevoie de un timp spefific de incubatie.

Adriana Chiruță: Indiferent de spațiul locuit, că e vilă sau iurtă sau altceva, în general colaborările durabile, mai ales cele artistice, seamănă cu o relație de prietenie în care partenerii intră într-o stare de contemplare a diferențelor specifice ale celuilalt, iar întâlnirea lor devine ca un fel de cadru sau strat fertil și protector în care aceste diferențe sunt încurajate să se dezvolte liber. Însă, la fel ca în permacultură doar unele plante sunt buni companioni pentru alte plante, nu poți să faci comunitate cu toată lumea, iar comunitățile forțate, ca și prieteniile sau iubirile forțate, sunt lipsite de sens. Mă simt extrem de norocoasă când mă gândesc la câteva dintre întâlnirile din rezidență: cu Adina, Casandra, Anca, Iris și Claudiu. Oameni extraordinari cu toții, o bucurie! Știi, în general oamenii hipersensibili și profunzi tind să se izoleze, mai ales când e vorba de artiști neatinși de delirurile unor glorii trecătoare sau de nevoia unei gimnastici gregare, de ochii lumii, prin breaslă. Anca are un dar formidabil, rar și aproape magic, pentru crearea unor punți între asemenea artiști. De altfel până acum am avut două întâlniri profesionale vitale, pentru care sunt foarte recunoscătoare: Anca Verona Mihuleț și Jean-Jacques Lêmetre, directorul muzical al Théâtre du Soleil. Apropo de prietenie, iubire, comunități și enclave izolate, am avut norocul să trăiesc foarte mult în natură în ultimii ani, împreună cu Feli, marea mea iubire, și cu splendida noastră cățelușă brac. Ne-am creat împreună o „țară” proprie, la vreo 10 km de Sibiu, într-o zonă chiar foarte izolată, o „țară” pe care am numit-o Carambach și care va funcționa ca un ecolaborator de arte performative și vizuale. Toți noii prieteni din rezidență au primit „cetățenia” Carambachului și cu siguranță veți auzi pe viitor de minunățiile pe care le vom face acolo. Unele subversive, cum altfel?!!!

Casandra Vidrighin: Mai mult de cât să ceri sau sa accepṭi ajutor, e vorba exact de cum respecṭi acea solitudine, fie ea într-o cameră sau într-o vilă. Cum accepṭi dorinṭa de solitudine a celuilalt şi cum te poziṭionezi atunci când nu iṭi este respectat acest moment. Pe lângă acest lucru cooperarea, dialogul şi cunoaşterea, devin elemente negociabile, mai ales în plan artistic, tocmai pentru că meritele personale trebuie recunoscute personal şi nu colectiv atunci când despre asta este vorba. Cât eşti dispus să oferi pentru inspiraṭia altora, cât eşti dispus să primeşti şi să foloseşti din ceea ce altcineva oferă? Atunci când într-o rezidenṭă comună simṭi nevoia să te agăṭi de ideile aşa zis comune mizând pe unitate, echitate, colaborare şi dialog se naşte o ipocrizie care se inrădăcinează în viaṭa socială şi reflectă un model de viaṭă.

artista Adriana Chiruta, Tasting Life Series, no. 1, ‘Dancing with Woolf: as if someone had let fall a shade’, credit photo Estelle Chaigne

Alexandra Coroi: Cum ți se pare că s-au desfășurat relațiile dintre artiști, s-a păstrat un echilibru orizontal de putere, s-au creat niște ierarhii?

Iris Ordean & Anca Mihuleț: Răspunsul la această întrebare cred că depinde de felul în care s-a poziționat fiecare individ în grup, în relație cu el însuși, cu ceilalți din grup, cât și prin felul în care grupul devine unitar în cadrul unui context specific. S-a investit multă energie în menținerea acestui echilibru orizontal de care vorbești, și în general proiectele artistelor demonstrează această preocupare care inițial s-a conturat în grup, pentru ca apoi să fie extinsă în lucrul cu comunitățile locale.

Orizontalitatea nu anulează anumite relatii de putere care se creează inevitabil în orice fel de interacțiune umană. Relațiile de putere se fac și se desfac în mod organic în cadrul unui grup. La fel, răsturnările de situație sunt inevitabile. În plus, nimic nu este static sau predefinit. Întrebarea se pune mai degrabă vizavi de cum gestionăm aceste situații pe care de fapt le trăim în fiecare zi. Nu au apărut lideri de opinie în grup sau persoane ale căror opinii să fie urmate în detrimentul altor păreri. Apropierea artistelor de locurile și de oamenii cu care au colaborat demonstrează o tendință spre deconcertarea puterii.

În egală măsură, orizontalitatea nu poate fi implementată în mod canonic asupra unui grup. Printr-o asemenea implementare deja vorbim despre relatii de putere venite dinspre curator înspre artist care creează un cadru artificial, și care nu va funcționa. În plus, fiecare membru al grupului are o definiție proprie a acestui termen, iar o neconcordanță a definitiilor poate aduce cu sine momente de neînțelegere. Artiștii au în general ego-uri puternice, așadar, inevitabil au existat luări de poziție, s-au exprimat idei diverse, dintre care unele s-au dovedit incomode, dar toate acestea sunt până la urmă parte din procesul inerent de cunoaștere. Orizontalitatea este mai degraba un scop în sine – în primul rând “ceva” ce poate fi întrupat (i.e. embodied), și nu doar “ceva” despre care doar se discută. Definiția noastră despre orizontalitate se bazează pe generozitate și pe acceptarea sau savurarea diversității, cu atât mai mult cu cât discutăm despre un grup internațional, despre moduri de lucru și tehnici diferite, feluri diferite în care fiecare ne poziționăm vizavi de ceilalți, și despre un public divers. Cum putem reuși nu doar să conviețuim, dar să ne inspiram reciproc, respectându-ne atât pe noi cât și pe celălalt? Aceasta este o întrebare mult mai utilă.

Isabelle Henrion: Pe parcursul rezidentei, am încercat să luăm cât mai multe decizii posibile în mod colectiv. Am adaptat programul și logistica proiectului pe măsură ce proiectul se derula, astfel încât fiecare artist să-și poată satisface dorințele și sensibilitățile; organizarea noastră a fost organică la acest nivel. Dacă orizintalitatea este ceva ce sustin la nivel personal pentru managementul colectiv, e bine de retinut că ea are întotdeauna o dimensiune utopică. Nu toată lumea se simte confortabilă cu orizontalitatea, deoarece necesită implicare în procesul de luare a deciziilor și este, de asemenea, interesată de subiecte de natură logistică sau structurală – care nu este tuturor comfortabil. În cazul proiectului nostru, este și situația financiară inițială care, din păcate, a făcut ca dorința de egalitate între fiecare membru al grupului să fie mai complexă. Dezechilibrul dintre subvențiile franceze și românești a creat diferente nedrepte între artiști, a devenit ilegitim să mai vorbim despre orizontalitate, chiar dacă am menținut o organizație flexibilă care a încercat să respecte opiniile tuturor. Poate că este necesar să punem sub semnul întrebării noțiunea de orizontalitate în primul rând la scara întregului sezon Franța-România și a cooperării internaționale în general. Cred că este de asemenea important să ne amintim aici că orizontalitatea nu privește numai relațiile interne ale unui grup, ci și relația dintre artiști și public. Majoritatea proiectelor au apărut în strânsă legătură cu locuitorii ambelor teritorii și au fost în mare parte co-construite sau chiar activate în mod colectiv. Artiștii au fost capabili să identifice și să atragă din bogăția enormă a acestor teritorii, deși deseori descrise în mod superficial ca „sărace”. În acest mod de scriere și inscripționare a proiectelor din carnea comunităților întâlnite, relația obișnuită „autoritaristă”* dintre artiști și public s-a diluat, iar aceasta rezidenta isi trage puterea din emoție și empatie. (* folosit aici precum ceva venit din partea unui autor sau autoare).

Alexandra Coroi: Poți să-mi povestesti puțin despre modul de lucru al artiștilor? Respectau un program? Cum se desfășura activitatea lor și cum ajungeau să lucreze, colaboreze, experimenteze împreună într-o zi obișnuită din rezidență?

Iris Ordean & Anca Mihuleț: Rezidența inclusă în Sezonul România – Franța a avut două părți. Prima parte s-a desfășurat în Franța, la St. Brieuc între 21 martie și 30 aprilie, iar cea de-a doua s-a desfășurată în România, la Cetate (jud. Dolj) între 30 aprilie și 29 mai. Timpul de lucru și condițiile colaborării artistice au fost determinate de fiecare locație în parte. La St. Brieuc, structura arhitecturală a Villei Rohannec’h a permis realizarea unor spații de tip atelier, în timp ce artistele locuiau în apartamente situate în oraș. În România, conacul și locațiile conexe de la Cetate Arts Danube au avut o dublă funcție – au servit drept spații de locuire, dar și de lucru. În această situație, cel mai important moment este masa, un act comun esential. Componenta culinară a impus un anumit tempo creat de cei doi artiști culinari responsabili de aceste intermezzo-uri în care se lua masa împreună și fiecare dintre artistele au încercat să contribuie într-o anumită măsură la acest proces.

Apoi, partajat, în Franța s-a mers foarte mult pe sharing și exchange în momentele în care aveau loc prezentări de portofolii, în care ne familiarizam cu metoda de lucru a fiecăruia. În plus, echipa curatorială a gândit o serie de momente pe care le-am denumit exerciții de coeziune. Fiecare participant în rezidență a propus un exercițiu, de regulă de natură performativă, angrenând astfel tot grupul; au fost momente benefice, cu un real angajament în grup. Se ajungea în mod organic să se lucreze împreună, să se ceară ajutor. În România, au fost propuse două seminarii, unul la Muzeul de Artă din Craiova, unde s-au prezentat lucrări ale artistelor din colecție și altul la Muzeul Olteniei, unde au fost discutate obiceiuri din zonă, dar și moduri de construire și stiluri arhitecturale locale.

În același timp, aceste momente trebuie puse în balans cu individualitatea și originalitatea creatoare a fiecărui artist, care trebuie încurajate și lăsate să se manifeste. Aceasta este de altfel o mare provocare a tipului de curatoriat angajat: menținerea echilibrului fragil între individ și grup. 

Isabelle Henrion: Fiecare artistă și-a organizat programul în funcție de nevoile și de dorințele sale. Am stabilit programe de vizite, seminarii și întâlniri cu actorii culturali și asociativi ai celor două teritorii. Participarea a fost voluntară. Am invitat, de asemenea, fiecare artist să formuleze o prezentare succintă a activității lor și să propună exerciții de coeziune la începutul șederii lor în Franța. Aceste exerciții fizice au avut ca scop depășirea barierei lingvistice între artiști și au avut un efect cu adevarat benefic asupra grupului. Au fost o ocazie de a prezenta diferite moduri de lucru și concepte de cercetare ale fiecărui artist, pentru a se întâlni reciproc și pentru a se cunoaște reciproc. Este vorba despre ritualuri care, prin emotiile colective generate, au făcut ca grupul să existe ca colectiv. Întrucât organizarea noastră a fost organică, am ajustat programul în timp real: spre exemplu, prin eliminarea anumitor momente de schimb, de ordin mai mult teoretic și / sau politic, pentru a lăsa mai mult spațiu pentru fiecare artist si pentru practicile aferente.

*articol apărut în Capital Cultural nr. 18