Începe cu un plan general în culori şterse al cărui vedete sunt un vapor vechi, pe jumătate scufundat, câteva clădiri de cel mai pătrăţos gri sovietic şi bare lungi, învelite în rugină. Un loc fără niciun vino-ncoace, umplut în mod surprinzător cu sunetele de voie bună ale oamenilor ce se bălăcesc nestingheriţi printre valuri. Suficient pentru ca regizorii Elwiera Niewira şi Piotr Rosolowski să implanteze două întrebări în mintea privitorului: ce-a păţit acest loc şi de ce oamenii ăştia mai sunt aici? Cum de nu s-au lăsat ademeniţi de lumi şi vieţi mai frumoase?

Viaţa protagonistului Rafael vine drept un răspuns ingenios la întrebarea a doua. El s-a lăsat ademenit de frumuseţe şi viaţă bună, întruchipate de Natalia, o rusoaică pe care a cunoscut-o în timpul unei deplasări. Apoi a cucerit-o şi a adus-o la valurile mării sale, în Abhazia. „Eu iubesc femeile, dar ele nu sunt unica mea dragoste”, îi mărturiseşte Rafael surorii sale, în timp ce inspiră adânc frumuseţea grădinii unde culege struguri şi-i zdrobeşte în cada mare de lemn. Nu făcea decât să-şi continue gândul dintr-o scenă anterioară, când Natalia îl ruga disperată să se mute împreună în Rusia, pentru că „toţi în ţara ta au o înţelegere – să nu mă angajeze”. „Eu nu mă mut în Rusia. Asta-i ţara mea, patria mea”, cu sau fără frumuseţe, cu sau fără Natalia. Conştienţi în egală măsură de declinul Abhaziei, atitudinile lor diverg în defavoarea familiei.

Rafael s-a lăsat atras de o rusoaică frumoasă, a cucerit-o şi a adus-o cu el, în Abhazia

Atât Rafael, cât şi Natalia, au amintirea faimei bune a acestui loc, cândva atracţie turistică de lux pentru sovietici. Acele vremuri sunt prezente în film prin refrene din anii ’80 despre Sukhumi şi vocea visătoare de după cadru a Nataliei care povesteşte primele impresii o dată mutată aici cu Rafael: „Mă încânta briza. Aveam impresia că am nimerit în rai, alături de persoana iubită”. A urmat războiul din ’92-’93 care a lăsat în urmă independenţă, distrugeri şi oameni ca Rafael, legaţi de patrie şi care vor să construiască o ţară nouă. Efectul de domino al războiului apare în documentar prin contrapunerea imaginilor de arhivă, cu morţi şi flăcări, şi cadre mobile cu blocuri vechi, arse şi abandonate, aşa cum le-au găsit regizorii în 2014. Viaţa în Abhazia de astăzi, aşa cum ne-o servesc realizatorii filmului, apare în mod complex într-o scenă-cheie: el şi ea, pe o plajă pustie în apus, bucurându-se împreună de emoţiile iubirii şi de un harbuz dulce, iar pe plan secundar – clădirea unui hotel, care de ani buni n-a mai cazat pe nimeni.

Dacă ar fi fost realizat de Rafael, acest film ar fi rămas doar cu imaginile despre dragostea protagoniştilor, cele câteva planuri pitoreşti cu natura încântătoarea a ţinutului şi campionatul internaţional de domino pe care îl organiza. Rafael, ministrul sportului, era în toiul pregătirilor de campionat când cei doi realizatori ai filmului au venit în prima vizită de studiu în Abhazia. „Am văzut câtă energie şi bani se investeau în organizarea acestui eveniment, cu scopul ca oameni din alte ţări să vină, să cunoască Abhazia şi să vorbească de bine despre ea”, povesteşte Elwiera Niewira. Au urmat alte șase ori când Rafael i-a avut drept oaspeţi pe Elwiera şi Piotr, cei doi regizori polonezi stabiliţi la Berlin. „Am venit cu o echipă mică, de fapt doar noi doi”, dezvăluie Piotr Rosolowski, „şi asta ne-a permis să creăm o legătură strânsă cu protagoniştii noştri. Am devenit parte din viaţa lor. Camera de filmat nu mai era motivul principal al vizitelor, ci doar un atribut, iar asta ne-a permis să pătrundem mult mai bine în viaţa lor emoţională şi să construim documentarul pe paliere variate”. Dincolo de viaţa protagoniştilor şi a apropiaţilor acestora, Elwiera şi Piotr au urmărit organizarea campionatului de domino, au captat în film scene cu fanfară în prima zi a evenimentului, participanţi din Venezuela, Cuba şi alte ţări, şi asta ar fi trezit un zâmbet mândru pe faţa lui Rafael. Dar el n-ar fi păstrat scena când în plin campionat s-a tăiat lumina, cum, de altfel, se întâmpla mai des în Abhazia.

Dacă pustietatea unui teritoriu separatist, trecut prin război, este previzibilă, supriza pe care o aduc regizorii despre Abhazia este relaţia nu tocmai prietenoasă faţă de ruşi. Natalia, soţie de ministru, absolventă a două facultăţi în Rusia, nu reuşeşte să-şi găsească un serviciu, în pofida lipsei oricărei bariere lingvistice, în timp ce Rafael afirmă că e păgubos pentru ţara sa că unicul partener extern este Rusia. „Ei ne distrug, nu cu război, ci în vreme de pace”.

„Efect de domino” nu vine să bucure ochiul spectatorului, pentru că despre asemenea loc ar putea face un film frumos fie un propagandist, fie un patriot, în timp ce pentru cei doi regizori „Abhazia se află în stagnare totală, acolo timpul se mişcă foarte lent, iar asta a influenţat felul cum am decis să spunem povestea”. Documentarul vine ca un duş rece pentru cei care ştiau despre Abhazia, au congelat nişte stereotipuri şi n-au mai aflat nimic despre ea în ultima vreme.


La Chișinău, gazda filmului „Efect de domino” a fost Festivalul Internațional de Film Documentar „Cronograf”. La secţiunea principală a ediţiei 2016 au concurat 50 de pelicule din 22 de ţări, alese atent ca să împletească o imagine polifonică a realităţii şi să alcătuiască „Ecranul unde realitatea devine artă”. „Efect de domino”, documentarul regizat de Elwiera Niewira şi Piotr Rosolowski, a obținut locul III la Cronograf 2016. Alte bucurii ale festivalului din acest an au fost mesele rotunde şi atelierele organizate de echipa OWH. Unul dintre ele, atelierul de cronică de film, coordonat de Cătălin Ştefănescu, a fost solul din care au răsărit mai multe recenzii ale documentarelor proiectate în cadrul festivalului, inclusiv cea de mai sus.

de Ana-Maria Stoianov