Roșu de la doza de Coca Cola din mâna noastră. Galben de la soarele zilei de mâine pe care o vom petrece departe de casă, sau de la soarele zilei de mâine pentru care s-au frământat toată viața părinții noștri. Și albastru de la cerul Olandei, al Germaniei, al Angliei, al Italiei, care ne așteaptă cu brațele deschise. Cu numai câteva ore înainte, eram cu toți prietenii la o cafea și le povesteam visele noastre despre țări străine. Refuzam să ne facem bagajul. Orice pas înspre mașina care trebuia să ne ducă la aeroport era greu. Încercam să-l mai amânăm, măcar puțin.

Acum avionul decolează. Gândul nostru e deja acolo. S-a stabilit în viitoarea noastră ca­me­ră de cămin și ne așteaptă. Încercăm să ne detașăm complet de ceea ce noi numim „acasă”. „Să fii cuminte!” sau „Să nu uiți să mă mai suni din când în când, dimineața când te trezești și seara!” sunt cuvintele părinților care ar trebui să ne însoțească pe drum și până la prima noastră întoarcere în țară, dar le dăm ignore și ne dăm muzica tare în căști. Gândul s-a mutat acum de la camera de cămin, la viitorii prieteni pe care ni-i vom face. Și apoi la ceea ce urmează să învățăm… ne imaginăm programul ca în filme, dimineața în laboratoare de cercetare performante, iar seara în cluburi cu ceilalți studenți.

Apoi adormim cu gândul la anii care tocmai încep, „cei mai frumoși ani ai tinereții”, cum cli­șeic vorbind sunt supranumiți. Și nu oriunde, ci cât mai departe de țară, undeva unde să avem posibilități de viitor…

Simțim un gol uriaș în stomac dar suntem siguri că este de la aterizarea avionului. Vom ajunge pe pământ străin și nu știm nimic și pe nimeni. Avem noroc cu oamenii care sunt foarte amabili și taximetriștii care nu profită de pe urma noastră. Remarcăm asta și ni se parte ciudat de cinstit.

La cămin și în campus diversitatea culturală este la ea acasă. Colegii noștri de cameră sunt de prin toate colțurile lumii, iar după un timp nici nu mai ținem cont de aspectul acesta. Suntem toți studenți europeni. Cu drepturi, dar și obligații. Atât. Aici lumea nu mai caută diversitate. Aici lumea este diversitate. Până și portarul campusului este din Indonezia sau Ucraina.

Ajunși în sala de curs suntem nevoiți să ne debarasăm de orice mentalitate românească, ultimele cutume de acasă. „Lasă că merge și așa” nu își are locul aici. Am încercat asta de câteva ori, dar nu a fost o idee bună. Mihai, colegul român cu care am schimbat niște păreri, mi-a povestit că un profesor l-a taxat cu 50% din notă pentru că a întârziat la predarea eseului. A încercat să negocieze, dar termenul trebuie să fie respectat.
„Există doar două posibilități: fie ne adaptăm la cerințele și la modul lor de gândire și ne este bine, fie nu, și atunci ne putem întoarce în țară, unde merge și așa. Toată comunitatea reacționează la abaterea ta.” Suntem atât de departe de gândirea asta. Spiritul nostru civic este un lux la care apelăm numai în caz de criză majoră, nicidecum un reflex dobândit din creștere.

Începem să realizăm încet-încet diferențele de mentalitate. Merge și așa versus Muncești până nu mai poți. Visam noi la cluburi de noapte și prieteni numeroși, dar adevărul este că nu mai avem timp de așa ceva. Cercetăm pănâ târziu. Parcă nici nu ne mai vine să ieșim. „În prima lună am cheltuit oricum mult prea mulți bani pe posibile prietenii, dar tot școala este pe primul loc pentru toți”, îmi spune Denisa, o altă studentă de-a noastră.

De părinți parcă ne-am apropiat mai mult. Nu ne închipuiam niciodată că depărtarea poate apropia. Mihai vorbește de bucuria de a scrie scrisori de mână și de a le trimite acasă. „Îmi plăcea să scriu adresa din Oxford cu stiloul și, apoi să caut în grămada mare de corespondență măcar o carte poștală venită din România. Plus că vacanțele erau trăite mult mai intens”.

După câteva luni citim o știre despre un infractor român căutat prin Europa. Atunci realizăm că România a lipsit destul de mult din spectrul nostru vizual și auditiv. Am mai auzit vorbindu-se despre victoriile lui Halep, în rest tăcere. Nu am mai citit presa românească, dar nici aceasta nu s-a mai făcut vizibilă. Într-un campus cu studenți din 140 de țări, România nici nu contează. Avem colegi care nici măcar nu au auzit de această țară din Europa de Est. Atunci ne dăm seama că pentru a ne face remarcați, măcar individual, trebuie să fim foarte buni în ceea ce facem, e singura noastră șansă.

Ne apucă dorul de casă. Ne întrebăm cu o oarecare furie de ce nu există politici de menținere a studenților în țară, sau dacă există așa ceva de ce nu au succes? Tot Mihai ne explică cât de greu este să menții tinerii în țară, pentru că lor le trebuie condiții, trebuie motivați cu un nivel de trai ridicat, cu oportunități antreprenoriale, burse și joburi, condiții pe care le au studenții în vest. La noi facultatea se face mai mult pentru a evita presiunea socială decât din pasiune.

Așa îmi imaginez plecarea din țară prin ochii prietenilor mei. Nu știu ce să fac. Alegerea e dificilă.

El, Mihai Copăceanu, studentul român cu care am povestit a studiat la universități renumite precum: Bologna, Oxford și King’s College. Și același Mihai s-a întors în țară, ca mulți alți studenți români, cu planuri mărețe și idei mult prea mari pentru a putea fi implementate prea curând la noi. „Cu entuziasm infinit și molipsitor”, cum zice el. Și acest entuziasm se poate consuma în momentul în care dai nas în nas cu realitatea, sau, în cazurile fericite, se poate fructifica în favoarea societății.

Dar până una-alta eu sunt doar în clasa a 11-a. Așa îmi imaginez plecarea din țară prin ochii prietenilor mei. Nu știu ce să fac. Alegerea e dificilă. Să rămân în țară sau să plec departe? Oare voi mai avea aceeași putere, aceeași influență și de la depărtare? Acum doi ani, având simțul dreptății foarte bine conturat și o furie tânără și revoluționară, nici nu concepeam varianta de a pleca. Nici nu era o opțiune pentru mine, adolescenta care atunci avea primele manifestări civice. Voiam să rămân aici. Să schimb mentalități, obiceiuri. Voiam să schimb România. Voiam să schimb lumea. Chiar dacă oamenii din jur mă ironizau, eu știam că pot face orice, că sunt adolescentă și că am toată puterea din lume. Și chiar așa este. Acum am puterea de a înțelege că mobilitatea, mai ales cea educațională, este extrem de importantă. Am început să vorbesc cu oameni, cu prieteni care au plecat în străinătate și s-au întors în țară să își pună ideile în aplicare. Soluțiile pot veni din exterior, iar dacă sunt venite din Occident, sunt cu atât mai bine primite. Mi-am dat seama, discutând cu Mihai și cu Denisa, că este important să cunoști culturi noi pentru a o îmbunătăți pe a ta. După aproape doi ani de încăpățânare am înțeles importanța studiului în afară. Pământul continuă să se învârtă și dacă studenții români fac școala departe, dar acasă se întorc cu rodul muncii lor, cu mult entuziasm și plini de idei care pot schimba în mai bine.

de Teodora Minea

foto: Tudor Troancă

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediție tipărită