Evenimentul de lansare al primului nostru număr tipărit Capital Cultural s-a consumat joi, la Librăria Habitus, însă de atunci tot culegem un șir de emoții frumoase. Joi am fost entuziasmați. Nici prin gând nu ne-a trecut că o să vină atâta lume la lansare. Ne-am bucurat de întâlnire, de prieteni, am gustat împreună din bunătățile pregătite de Restaurantul Max special pentru noi (somon, avocado, diferite feluri de salam italian, salate, desert, doar ce-mi mai aduc acum aminte, că de mâncat n-am avut timp, drept pentru care a doua zi tot la platourile alea frumos aranjate m-am gândit). Totuși, când oameni care au ce-și spune se întâlnesc, de cele mai multe ori, mâncarea e un artificiu și noi ne-am trezit la final cu chelnerii care ne întrebau ce să facă cu toate bunătățile care au rămas. I-am lăsat sarcina aceasta lui Cristian, căci ne-a spus el că are o idee.

De joi seara, schimbăm impresii fiecare din fața calculatorului său. Ieri ar fi trebuit să ne vedem ca să povestim pe îndelete și să ne organizăm în continuare, dar n-am reușit să ne sincronizăm. Azi ne-am gândit iarăși că ar fi bine să ne întâlnim, dar cum să facem, la ce ora, unde, poate ceilalți au deja program… Și, cum stăteam noi așa și căutam o cale de mijloc să fie bine pentru toată lumea, iată că primim de la colegul nostru, Cristian, un mesaj în grupul nostru de idei. El ne scrisese astăzi că ar putea să ni se alăture doar către seară, pentru că avea ceva de îndeplinit. Împărtășim cu voi această istorioară, căci pentru noi este o lecție care ne dă de gândit. Iată ce ne scrie Cristian al nostru:

 „După ziua de lansare au rămas multe bunătăți, care, din păcate, trebuiau aruncate. Le-am luat eu. Le-am dăruit azi. Am găsit două femei, stând și înghețând lângă tomberoanele dintr-un cartier vis-a vis de Parcul Tineretului. Ele așteptau mila oamenilor, așteptau ca fiecare din noi să pregătim gunoiul și să-l aruncăm, pe care ele să-l adune și să își ajute familia. În mașină aveam plin porbagajul de haine, dulciuri, jucării și mâncare. Le-am zis să meargă acasă și să mă aștepte acolo că le duc tot ce pot. Femeile locuiesc pe strada Movilei din Sibiu. O stradă îngustă și tare frumoasă. Dar casa lor, de fapt, camera lor, nu arăta bine deloc. Doamna din poză are patru copii : de doi, trei, patru și șapte ani, o soră cu handicap și un frate grav bolnav. Ea face curățenie pe străzi și câștigă 600 de lei. Nu cerșește și nu fură. Trăiește din mila oamenilor. Stă în chirie, dar are singurul noroc că nu plătește. Eu nici nu mă gândeam că poți să plătești așa ceva. Nu am intrat în casă, dar am reușit să văd că au un dulap de metal afară, dorm pe niște saltele așezate pe jos și au un televizor primit de la un vecin. Copiii sunt tare îngrijiți, când mama e plecată, are grijă de ei o altă soră de-a ei. Le-am dat și niște cărți, de desenat deocamdată. Iar când o să crească, le-am spus să meargă la școală, să învețe ca să poată să se descurce mai bine. «Cel de 7 ani merge la școală. Da, cum să nu, merge! La fel și ceilalți copii o să meargă», mi-a spus femeia. Cu ochii în lacrimi, mama lor mi-a mulțumit pentru daruri. Dar nu a plâns. Am zis că e o femeie puternică. M-am gândit la echipa CC, trebuie să fim și noi puternici și, prin cultură, să reușim să-i ajutăm pe cei din jurul nostru să devină mai buni. Lansarea noastră a mai avut un sens, unul nesperat, am ajutat niște oameni. Mulțumesc vouă, pentru bunătatea cu care am crescut împreună în echipă și pe care sper să o menținem stabilă. ”

Când ajungi să te gândești numai la tine și bucuria ta, alt om se gândește cum să-i ajute pe cei care nu au ce să mănânce. Poate vă pune și pe voi pe gânduri, poate aveți ceva de oferit, cât de puțin, cu siguranță Cristian vă poate oferi detalii.