– Este adevărat că dumneavoastră sunteți chimist? spuse mama și, dintr-o mișcare, își dezlegă șorțul și-l lăsă să alunece într-o parte, pe jos, în timp ce se lăsa cu o fesă pe scaunul de alături.
– Da, răspunse chimistul, și se înecă puțin cu desertul.
– E chimist, zise și soția lui, un pic mai încolo la masă și vizavi. Ca și mine.
Dacă eram la desert, înseamnă că era cel puțin două, poate chiar trei dimineața. Tortul venea pe la patru, precedat de o rundă nouă de alcool. Șampania, odată cu tortul. Tramvaiele începeau să circule prin fața geamurilor – dar cine să plece cu tramvaiul? nimeni – urmau alte zgomote ale dimineții, păsărele, oameni care plecau la piață și abia pe la șase-șapte, împleticindu se ca vai de ei, musafirii noștri se duceau să-și recupereze mașinile. Cu cheia în mână, clipind des în lumină. Noi le făceam cu mâna din prag. Ar fi luat taxiul, dacă nu le-ar fi fost rușine că-i vedem. La revedere, ce petrecere frumoasă! fonfăiau. Vă mai așteptăm! le striga tata, clar ca un diapazon. Târziu de tot închidea ușa.
Acum era abia două, poate trei dimineața.
– Deci sunteți chimist, spuse mama. De mult voiam să cunosc un chimist.
– Vai, doamnă.
– Fiindcă am o curiozitate. Vă supărați? nu? și n-am pe cine să întreb. Nu vă opriți din mâncat, mâncați! e bună prăjitura?
– Excelentă.
– Secretul e zahărul ars, sub fructe… în fine. Tot ce vă rog e să vă amintiți budinca de mai devreme. Budinca de conopidă?
– Da, excelentă. Minunată.
– Și broccoli. Și broccoli. Conopidă și broccoli, asta conținea în principal.
Chimistul mânca încet, discret, câte o jumătate de furculiță odată. Tacâmuri minione, argintate. De ce conopida, îl întrebă mama abrupt, e atât de… să zicem onctuoasă, nu știu dacă e un termen chimic, în timp ce broccoli rămâne așa, ca pietrișul?
– Nu mă ocup cu chimia alimentară, să știți. Eu sunt cercetător pe… mai simplu spus, chimie anorganică.
– Dar sigur vă pricepeți! nu râdeți de mine! Ați făcut la școală, nu?
Chimistul nu era sigur că a făcut la școală. Soția lui, un pic mai încolo la masă și vizavi, zise că da, au făcut la facultate chimie organică, ce tot spune el că nu? în fond e vorba de niște proprietăți simple, care – dar mama i se adresă din nou soțului ei:
– De ce o legumă își schimbă proprietățile astea – SIMPLE – după cum o prepari, că o fierbi, că o prăjești? Dar nu asta voiam să întreb! Ce m-am zăpăcit. Eu atât voiam, dacă nu vă deranjez de la desert: de ce atâta diferență între conopidă și broccoli?
Chimistul nu vedea mare diferență între conopidă și broccoli. Budinca fusese foarte-foarte bună, adăugă. Nu numai ea, ci toate felurile! Să mai spună că friptura de porc a fost divină, cea mai bună din viața lui? Ori icrele de știucă? Supa-cremă de ciuperci, cât pe ce să uite de ea, că fusese chiar la început? Pateurile? Mama îl lăsă o vreme să atârne așa, în complimente, pe urmă își reumplu paharul cu vin și îl trase încet spre ea:
– Deci le pui la fiert. Conopida, o știți: seamănă cu un copăcel gras și alb. Rupi inflorescențele, normal, unii aruncă partea cu cotorul, dar e o prostie, fiindcă are exact același gust, numai că altă formă. De ce s-o arunci? O fierbi în apă cu sare, unii pun și lapte, să rămână albă, eu dacă fac budincă nu pun. Atât. Nu?
– Nu prea mă pricep, să știți.
– Și e mirosul ăla, specific, mirosul de conopidă fiartă. Unora nu le place, de exemplu ei (semn din cap către mine), dar altora, da. Ei! Ați observat că broccoliul nu miroase?
– Nu?
– Când îl fierbi. Nu miroase.
– Nu?
Și atunci mama îl luă de mână, parcă ar fi vrut să-l ducă la bucătărie, să-i arate. Dacă vă spun! tot zicea și el: vă cred, vă cred. Mai am o conopidă mică, sigur mai am, și un broccoli sau jumătate! insista mama. Dar vă cred. Numai ca să vedeți care miroase și care nu! Ei, doamnă, mă încred în experiența dumneavoastră.
Lângă mine, tata asculta o poveste lungă, despre o vacanță în Italia sau așa ceva, dar deja lăsat peste mine și cu urechea spre mama.
– Nu vă întreb doar așa, din curiozitate. E o chestiune de viață și de moarte. Râdeți? (el nu râdea) fiindcă eu asta fac, gătesc. Aș fi putut face mai mult? Cine știe! Și de ce să exagerez? Eu gătesc.
Mama atunci își ridică șorțul de pe jos, făcu gestul să se ridice de pe scaun (oricum stătea doar cu o fesă), se înclină pe jumătate. Dar așteptați! strigă chimistul și, mai slab, chiar și soția sa (un pic mai încolo la masă și vizavi). O parte dintre musafiri (cei noi, mai ales) încremeniră cu furculițele de desert undeva, sub buză.
– Vi se pare, nu? că sunt la fel. Conopida și broccoli. Nu?
– Nuuuu nuuuu nuuu, vă rog să stați doamnă nuuuuu, dar nu mă pricep, sincer. Adică e o chestiune mai degrabă de botanică, nu? conopida și broccoli. Fiindcă la facultate sigur n-am studiat.
– Nu, zise și soția.
– Dar nu trebuia să studiați. Conopida și broccoli, am dat un exemplu, dar în general… În general ați studiat, nu?
– Da.
– Mult.
– De ce una se sfărâmă bine și una nu. Asta am întrebat.
– E o chestie de legături covalente? întrebă un domn subțire, probabil matematician.
– Nu, zise chimistul. Sigur nu.
– Măcar sunt înrudite? întrebă altcineva. Ca să nu facem confuzii. Citeam recent de unele legume care sunt fructe și invers.
– Care legume? Care fructe?
– N-am reținut.
Era ora două, să zicem trei, asta însemna că pe masă mai era vin, mai era poate și coniacul de deschidere, dar altfel stomacele erau pline de mâncare, mâncare din aia sățioasă, bine făcută, cu unt mult și sare sau zahăr. Undeva, o doamnă își lovea soțul cu cotul. Ascultă, îi șoptea.
– În ce anume rezidă onctuozitatea? întreba mama, nemiloasă. A conopizii?
– Sau conopidei?
– Contează? În ce? În ce? Asta întreb.
Și atunci chimistul, a cărui soție demult închinase steagul și se făcea că vorbește cu vecinul ei de masă, se strădui mult și spuse ceva cu amidon, ceva cu lipide, se corectă imediat, nu lipide, dar oricum, probabil amidon și încă ceva.
– Aveți cifre concrete? îl întrebă mama.
– Cifre? V-am spus că mă ocup de, să zicem, chimia anorganică.
Și apoi dădu din mână, din cea stângă, fiindcă în cea dreaptă încă avea furculița și încă purta o bucățică de prăjitură spre gură. Cu stânga lui prăpădită, micuță, încerca să recupereze pierderile suferite. „Să zicem chimia anorganică” chirăia mânuța lui stângă, dând de înțeles (din degetele de la trei la cinci, mai ales) că el făcea în viață ceva mult mai tare, mult mai complicat și mai intelectual și mai prețios decât așa, chimia anorganică în general. Pe mama o durea în cot. Nici măcar nu-i privea mâinile, ci doar farfuria, farfuria și, din când în când, gura deja îndoită la colțuri.
– Știți vreo poezie despre conopidă? De ce vă întreb: eu știu o grămadă de poezii, poeme, despre cartofi, într-o vreme făceam colecție. Ioan Es Pop, Arghezi – el are, în fine, un poem în proză – niște sudamericani, poate Neruda, dar trebuie să verific. Cartoful are o prestanță, o ceva, așa urât cum e. Dar conopida? Ca să nu mai spun de broccoli? Știți vreo poezie despre ele?
Și chimistul nu, nu știa, nici matematicianul cu covalența, exista și un critic literar la masă, dar el spusese de la început că se ocupă de Budai-Deleanu și, tangențial, de contemporanii lui. Ce să-i ceri? Mama închisese ochii și recita.
– Conopidă, aromă de pizdă. Te urăsc, te iubesc, mi te spargi între degete. Conopidă, aromă de pizdă.
– Miron Radu Paraschivescu? întrebă cineva, sigur nu criticul literar, fiindcă el se ocupa de Budai-Deleanu.
– Nu, zâmbi mama.
– Arghezi?
– Nu.
– Atunci, cine?
– Cine? râse mama și-și ocupă scaunul cu fundul întreg. Cine? Aflați că eu! Dar am improvizat, atât. M-a cuprins așa, o neputință, că nu există vreo poezie despre conopidă, și atunci am improvizat.
Musafirii noștri erau plini și blânzi, dar nu destul cât s-o aplaude pe mama. Cei mai vechi o știau. Cei mai noi își studiau furculițele argintate și-și goleau paharele.
– Și despre broccoli? Haideți să facem împreună ceva!
– Ce?
– poezie! O poezie despre broccoli!
Acum părea că ne jucăm, așa că chimistul scoase un pix și începu să mâzgălească ceva pe șervețel. Renunță repede și se reapucă să mănânce. Broccoli… mârâiau invitații… mocoli… procoli… cocoli… escherichia colli… haha… dar ce, trebuie să rimeze?
– Nu, zise mama.
– Atunci uite: broccoli, legumă tristă și verde. Sau: broccoli e o ființă. Un om. Și ce simte el, de ce nu se topește.
– De ce nu e onctuos!
– Exact. Adică rămâne dur, cum ar veni.
– În fața dușmanului.
– Broccoli, leguma mea de rezistență.
– Broccoli, leguma mea de dac.
Mama nu se juca. Poate așa li se părea celorlalți, dar nu se juca. Chimistul o simți primul, fiindcă mama îi smulse furculița argintată din mână și îl izbi, brusc, peste degete:
– Eu vorbesc serios. Dacă nu știți explicația chimică, să-mi faceți măcar o poezie.
Chimistul îl căuta din ochi pe tata. Sau măcar pe mine. Or, noi stăteam aproape întorși cu spatele la el, adânciți în discuții cu totul diferite. Bunica plecase să se culce.
– Nu mă pricep la poezii.
– O, dar sigur vă pricepeți, zise mama. Și mă bazez pe dumneavoastră, fiindcă și așa, cu chimia organică de care vă ocupați – anorganică! Am spus că anorganică! – anorganică, scuze, chiar și așa aveți o pătrundere, o viziune, o… vă supărați dacă spun insight? – nu – deci un insight.
– Da, dar nu-mi servește… puiule? (soția nu-i răspunse)… bine, încerc.
Și atunci chimistul se încruntă, se încordă, lăsă naibii furculița, dar și paharul de vin, chiar și pe cel rotund, de coniac, le împinse pe toate din fața lui și se aplecă un pic în față, ca un student eminent care a primit un subiect din afara listei de examen.
– Deci avem conopida, pe de o parte, și broccoli, pe de cealaltă parte… nu? Și dumneavoastră spuneți că sunt diferențe în consistența lor după fierbere, nu? Am reținut corect?
– Foarte corect, răspunse mama, privindu-l liniștită.
– Și să fac o poezie despre asta?
– Da.
Chimistul își închise ochii, se concentra la limita audibilului, se scremea. Cineva ar fi putut să-l ajute, dar cine? Oricum, nu toată lumea era atentă. Sau nu părea să fie.
– Conopidă, tu ești moale. De ce e broccoli tare?
Se auziră aplauze discrete.
– Nu e corect, sau normal, spuse mama. Nu suntem copii. Trebuie să faceți o poezie adevărată.
– Dar nu mă pricep…
– Măcar asta.
Și mama n-a mai trebuit să spună încă o dată, cu chimia organică, cu chimia anorganică. Omul se chinuia, e clar. Probabil că în alt context ar fi reușit să producă o poezie civilizată, ce mare lucru? O șmecherie, o treabă. Ar fi putut să se lege de ce îi spusese ea înainte, de copacii albi și grăsuți – ori de miros! Nu erau pretenții mari, în fond. Ar fi putut să o bage chiar pe mama, să zică din punctul ei de vedere. Cum stă ea, cum curăță, cum nu aruncă niciodată cotoarele. Pe urmă: conopida e albă, iar broccoli, verde. Scoți ceva de aici! Crudul, cruzimea. Sau ca plante, ca rude, ca ne-rude, ca orice. E imposibil să nu scoți ceva cât de cât!
Totuși, chimistul nu reușea. Tăcea, își foia șervețelul, continua să caute rime – chiar dacă mama îi spusese clar că nu trebuie rime. Poate, undeva, rula filme nevăzute cu cunoștințele din facultate. Ce bine ar fi fost să descopere diferența chimică dintre conopidă și broccoli!
Pe urmă, să nu uităm, era foarte plin. Foarte băut.
Și atunci, făcu cel mai neașteptat lucru. Se ridică în picioare. Mă scuzați, spuse. Hai, îi aruncă nevesti-sii, iar ea îl urmă imediat, deși părea foarte angajată într-o discuție. Noi plecăm, mai spuse chimistul. E târziu. Vă mulțumim pentru masă și ce bucate delicioase.
Chiar așa a spus: „bucate”.
Dar nimeni nu îi opri, nici nu îi ajută într-un fel, când își căutau hainele în mormanul înalt cât o cămilă din dormitor. Tata aduse o nouă rundă de spirtoase – vișinată, Campari, o jumătate de sticlă de whisky – iar mama fugi la bucătărie, de unde apăru, complet prematur, cu tortul. Chimistul nu-și găsise umbrela și spunea ceva despre ea. Afară începuse să picure. De fapt, ploua zdravăn. Chimistul și nevasta lui ieșiră pe ușă, neînsoțiți, nebăgați în seamă, el cu cheile de la mașină deja în mâna dreaptă, ea extrem de supărată, totuși neînstare să dea vina pe cineva. Ce încet se mișcau!
În sufragerie, tata o cuprindea pe mama cu brațul și totul era frumos. Cu coada ochiului, priveam pe geam și îi urmăream pe chimist și pe nevastă-sa, că nu știu să deschidă poarta. Era suficient să apese mai tare. Așa au și făcut, în final.
Noi mai aveam vreo două ore bune de petrecut și, uite, cu toată vânzoleala, tata nu adusese încă șampania.
de Ema Stere
foto cover: Joanna Kosinska
*articol apărut în Capital Cultural nr. 13, ediția tipărită
Ema Stere este doctor în literatură americană. Redactor de carte, traducător și jurnalist radio. Realizează împreună cu Attila Vizauer emisiunea „Vorba de cultură” la Radio România Cultural.
