Proză scurtă de Ema Stere
Deci te rog să privești cu mare atenție fotografia asta. Aici. Vezi? Uite că măresc, vezi acuma? Ți-o amintești sau nu ți-o amintești? Uită-te bine!
Deci nu. Păcat. Adică, sigur, am poza, din păcate e foarte neclară, dar măcar când am făcut-o ții minte? Când ți-am spus: stai așa, puțin pe dreapta? Fiindcă observasem femeia asta și mi-am dat seama imediat că e ceva în neregulă cu ea. Și îți tot spuneam: uită-te la ea, uită-te la ea, și tu nimic. Atunci măcar stai pe dreapta, să îți fac, sanchi, poză, să o prind. Și tu tot nu stăteai. Când ai stat, ea deja se îndepărtase și privește rezultatul!
Culmea e că ți-am arătat-o nu o dată, ci de mai multe ori. Am avut așa, o intuiție. Întâi la hotel, că eram la micul dejun și ea avea ochelarii de soare pe nas. Cine poartă ochelari de soare în sala de mese? Ți-am spus și, parcă te văd, nici n-ai ridicat ochii din hartă. Că să mergem aici, ziceai. Că să facem nu știu ce. De două ori, eram pe stradă. M-ar fi ajutat dacă ai fi văzut-o și tu mergând: mersul e foarte important. Prima oară, își luase o înghețată. M-a frapat aerul ăla de om care ascunde ceva. Parcă furase înghețata, n-o cumpărase! M-am dus și ți-am luat și ție. Fistic, pepene galben și ciocolată, asta ții minte?
Florența. Da. E interesant că am călătorit foarte puțin, de fapt, dar de fiecare dată când am ajuns undeva m-am gândit: asta e o vizită preliminară, o să mă întorc. Și n-am apucat să mă întorc nicăieri.
Deci a doua oară când am văzut-o pe stradă, am reușit să fac poza asta. Dar, repet, tu te-ai mișcat extrem de încet. Dacă te-ai fi așezat cum ți-am spus eu, „stai pe dreapta”, era posibil să o prind chiar din față și de aproape, fiindcă se uita în sus la biserica aia mare din centru. Ar fi fost extraordinar. Așa… nici nu aveam telefonul ăsta, poza am transferat-o de pe cel vechi, care era un jaf, plus depărtarea, plus că e trois-quarts…
Deci acum știu, în sfârșit, cine e. După doi ani! Sper să fie suficientă fotografia asta, se poate prelucra, tehnica a evoluat extraordinar. Ar trebui să fie de ajuns. Totuși: nu era bine să o fi privit și tu? Să am un martor?
Uită-te aici. O cheamă Rose Marie Woolf, dar e posibil să își fi dat alt nume, precum Rachel Anderson, precum Sharon Anderson, precum Rachel Johnson, precum… nu, astea sunt toate. Sigur că nu sunt toate! O ființă ca ea își poate schimba identitatea în fiecare zi, în fiecare zi. Te rog să nu crezi că e vorba numai de recompensă; e și recompensa; dar e mai ales o chestiune de „am avut dreptate”. De ce să nu recunosc? Vreau să îți demonstrez că eu mă pricep la oameni și tu nu. Nici măcar nu depui vreun efort. Această Rose Marie Woolf, eu ți-am spus: „sigur se ascunde de cineva”, dar nici nu visam că acel cineva e justiția americană. Deci intuiția era bună, dar n-aveam de unde să știu. Dacă tu mi-ai fi acordat cea mai mică atenție – măi, poate omul ăsta nu e nebun – am fi putut de atunci să ne interesăm și le-o dădeam pe tavă. Recompensa e un milion două sute de mii de dolari, am apucat să-ți spun? Că poate n-am apucat. Puteam să ne luăm casă pe Calea Victoriei, dacă voiam. Sau măcar încolo, spre Moșilor. Dacă eu m-aș fi simțit sprijinit de către tine, imediat m-aș fi interesat ce și cum și seara eram la Poliția italiană. Un milion două sute de mii de dolari.
Citesc descrierea. Ți-o citesc și ție, uite, îți traduc: păr castaniu; ochi verzi – aici am o jumătate de dubiu, fiindcă mie mi se păruseră căprui – dar e incredibil câte femei cu ochii de culoare maro pretind că îi au verzi sau aurii sau mai știu eu cum. Tu îi ai căprui, nu? Și? Te simți banală, cum te simți?
A trebuit să convertesc pe net, fiindcă indiciul următor ține de înălțime și ei n-au sistemul metric. Scriu un număr cu apostrof și pe urmă unul cu ghilimele. În orice caz, e înaltă: am găsit că cinci apostrof și opt ghilimele înseamnă 172,72 în centimetri. Tu cât ai, 160? E mult mai înaltă ca tine. Așa îmi aminteam și eu.
Rasa albă; pielea deschisă la culoare; părul, repet, castaniu deschis. Totul corespunde. Dar identificarea eu nu am făcut-o pe atât, nu sunt nebun. Știu că sunt date destul de vagi. Eu mă bazez pe intuiția mea și știi că nu greșesc niciodată. Niciodată. Singura eroare de judecată am făcut-o în dimineața aia, la hotel, când am văzut-o la micul dejun și purta ochelari de soare și tu nici n-ai vrut să ridici ochii din hartă, fir-ar ea să fie de hartă. Atunci m-am gândit – greșit – că poate e stea de cinema. Poate a bătut-o bărbatul și ascunde un ochi vânăt. În fine, când am văzut-o cum se mișcă – s-a sculat la un moment dat și și-a luat un suc de portocale, că era bufet suedez – deci s-a sculat și am avut impresia că poate e spioană. Am avut așa, un sentiment de Războiul Rece.
Te-am rugat să lași telefonul când vorbesc cu tine.
Femeia asta era ca o felină, asta mi s-a părut interesant. Multora nu le pasă cum merg. Am văzut chiar fete tinere care pășesc ca cimpanzeii. Or, tipa asta cu ochelarii ei de soare s-a dus spre aparatul de suc – ții minte, avea o clapă și puteai să bei oricât, că era bufet suedez – s-a dus cu paharul în mână și mergea din șold, adică întindea coapsa frumos, elastic, nu se târa. M-am întrebat: oare ce vârstă are? și abia azi am răspunsul. Acum are 41 de ani. Înseamnă că atunci avea 39.
Cine îți tot scrie, de ce tot bipăie porcăria aia a ta de telefon? Închide-l! Suportă-mă jumătate de oră, cât hotărâm ce și cum facem! Trebuie neapărat să mă susții.
Deci Rose Marie Woolf e pe lista most wanted – adică cei mai căutați – a FBI de când avea 21 de ani. Fă tu scăderile. Noi o vedem la Florența, acum doi ani, cazată în același hotel cu noi, știm hotelul, știm perioada, sigur a prezentat vreun act la cazare. Fie și fals. Vreau să spun, e posibil să nu primim toată suma – banii cu totul îi iei dacă, datorită ție, e arestată pe loc – dar tot avem ceva de oferit. Cine a emis pașaportul? Întreabă cineva la hotel – cum naiba se chema? – și află imediat. Ce nume are acum, ce țară. Atenție, e periculoasă, scrie aici, s-ar putea să aibă un pistol de calibrul 45 și un Glock de 9 mm. Ce naivi. S-ar putea să aibă bomba atomică, de când încearcă ei s-o prindă și nu reușesc! Ca să nu crezi că e incompetență doar în România.
Am citit de criminali din ăștia – ea a omorât doi oameni – criminali care își refac viața, e incredibil, o iau de la zero și nimeni nu bănuiește nimic. Deși, după părerea mea, o viață refăcută nu înseamnă că mergi singură în vacanță. Ție ți-ar plăcea? Să nu ai cu cine vorbi, să nu ai cui arăta ce vezi, să vii în camera de hotel goală? O fi ceva cu libertatea sexuală? Nu m-ar mira.
Singurul lucru care mă întârzie să acționez e că nu știu cum să formulez ce am de spus. M-ar fi ajutat dacă tu ți-ai fi amintit ceva. Nu-ți amintești? Și? Nu putem merge pe încredere? Mă rog.
E ciudat cum funcționează mintea ta. Tu ești femeie, tu ar trebui să fii aia cu empatie și inteligență emoțională, dar, dacă te întreb de Florența, pun pariu că știi numai muzee și obiective. Am dreptate? Ai bifat aia, ai bifat ailaltă pe hartă. Singura noastră șansă să câștigăm un milion și două sute de mii de dolari americani stă în mine. Sau cât câștigăm. Eu am privit cerul, eu m-am uitat în jur, eu am descoperit-o pe femeia asta foarte frumoasă care a ucis doi oameni, unul era polițist, sigur primește închisoare pe viață. Fler! Căutam cuvântul ăsta și nu mi-l aminteam. Eu am fler.
Rose Marie Woolf avea doar 21 de ani când, împreună cu amantul ei – cum vrei să traduc „lover”? „iubitul” e bine? mă bucur – deci împreună cu iubitul ei, un caraghios de mecanic auto cu frunte mică, au pus ochii pe un moș bogat din localitate. Asta nu e pe site-ul FBI, e Wikipedia. Ca să știm pe cine dăm în gât. Rose Marie Woolf venea dintr-o familie cumsecade, iubitoare. Permite-mi să vomit. Ea și cu iubitul ei – care de mult putrezește la pârnaie, a fost prins imediat – ea și cu iubitul ei l-au sechestrat pe bietul moș vreme de trei zile. L-au – te scutesc de detalii – l-au omorât după trei zile. Asta s-a întâmplat în timp ce / imediat înainte / imediat după ce ușa de intrare a casei moșului a zburat artistic, tânărul polițist din cadrul ușii a pășit înăuntru, a încasat trei gloanțe și a murit pe loc. Totuși, s-au folosit două arme: un pistol de 45 și un Glock de 9 mm. La procesul lui, mecanicul auto cu frunte mică a depus mărturie – nu i-a folosit – și a spus: ambele arme erau la Rose Marie. „Și tu ce făceai?” l-a întrebat procurorul. „Mă uitam la televizor, era Singur Acasă 2”.
Cu mersul ei de panteră, cu ochii ei – nu mă gândisem că verzi, recunosc că mie mi s-au părut căprui –, cu tot timpul din lume, cu banii – de unde avea bani? – Rose Marie era, în același timp cu noi, la Florența. Sincer, nu arăta de 39 de ani. Tu mă târai la muzee și case de oameni morți și fresce și iar-iar-iar tablouri în ulei și statuete și stucaturi pe pereți și eu nu mai aveam cinșpe ani. La cinșpe ani, aș fi apreciat. Probabil. Mergi în casa unui om și vezi ditamai biblioteca, dar poate a moștenit-o sau, dacă el a cumpărat-o, a depășit etapa. Nu poți să rămâi așa, în lucruri scrise și pictate.
Fotografiile FBI-ului seamănă foarte bine cu ce avem noi, cred. Nu crezi? Măcar te-ai uitat? Ce vară caldă a fost. Îmi amintesc că mi se umflau picioarele de mers, că îmi ardea ceafa. Să vedem, să vedem! Parcă înnebuniseși. Pe Rose Marie am zărit-o de trei ori în total, în aceeași zi. Nu părea transpirată deloc. Mă gândesc că, atunci când am încercat să o prind în poză – și tu te foiai ca naiba și uite ce mi-a ieșit – s-o fi dus nu spre un muzeu, ci ca să mai ia o înghețată sau să mănânce la restaurant. Poate atunci a plecat din Florența. În zilele următoare – noi am mai stat trei zile – m-am uitat după ea, n-am mai văzut-o. Trebuie să mă ajuți să formulez ce am de spus. Am căutat-o peste tot, peste tot. Vorbim de un milion două sute de mii de dolari. Sper.
cover foto: Unsplash/Ryoji Iwata
material publicat inițial în Capital Cultural nr. 26
