Sau Păsările când se opresc
proză scurtă de Ema Stere
SOR pune pe pervaz grăunţe pentru păsări, aşa că la întrebarea: ai vreun pet? e în stare să răspundă sincer: da, păsări – şi de aici poate să înceapă o întreagă discuţie. Pervazul lui SOR este un conversation piece.
Multă lume nu ştie cum decurge treaba asta. Oamenii au impresia că iei o pungă de la pet shop, pe ea e poza unui porumbel, înşiri boabele la geam şi vin porumbeii. De parcă ei ştiu să citească. De parcă îi anunţă cineva: prânz gratis la etajul trei! Bullshit. În realitate, păsările se prind greu, după multă vreme, uneori deloc, că le-ai pus mâncare pe pervaz. Pe urmă, vor să se asigure că nu stai la pândă, să le faci tocăniţă sau să le bagi în colivii. Întâlnesc tot felul de psihopaţi, săracele. Nu în ultimul rând: nu le place cum găteşti. Joac-o pe asta!
La începuturile sale de bird watcher, SOR a pus ce-a găsit prin dulapuri: jumate de pungă de arpacaş, pâine udă. Câţi ani avea? Nouă, cel mult, poate opt. S-a enervat maică-sa, mai mult din cauza pâinii, că terminase cu pomenile, dar era târziu şi viscol afară când a ajuns ea acasă şi unde Paştele mă-sii să plece iar prin frig, să cumpere pâine? Au dat-o la pace, a făcut lapte cu tăieţei. Păcat, însă, că s-au certat degeaba. A doua zi dimineaţa, când a dat draperia la o parte, SOR a văzut că nu venise nicio pasăre, niciuna. Peste ciorchinii îngheţaţi de pâine şi arpacaş se pusese un strat gros de zăpadă şi ameţitele alea mici – vrăbii, sticleţi – tot aşa roiau, ca în ajun, tot aşa ţipau de foame. A deschis geamul şi-a strigat: veniţi! Pui-pui-pui! Să mori de râs.
Ok, anul ăsta e Evaluarea Naţională şi SOR are multă treabă. Are biroul în faţa geamului, chiar în dreptul caloriferului; laptopul tot timpul deschis, deci trebuie să-l rabateze ca să umble la fereastră; e deja primăvară şi nu prea ştie la ce liceu vrea să meargă. Stă cu telefonul în poală şi mai joacă una scurtă, seara se uită pe PUBG să vadă cine a mai apărut, dar în rest se chinuie cu învăţatul, cât de cât. Uneori intră pe TikTok şi urmăreşte fete care dansează sau căţei. Obviously, dacă se aude ceva pe pervaz – cioc, cioc, cioc, uneori piuc-piuc-piuc – ridică imediat ochii şi, dacă e foarte interesant, face o poză cu telefonul. Are şi un caiet.
Vrăbiile au venit primele atunci, în iarna când avea nouă ani sau opt, dar după multe zile de aşteptat şi împrospătat hrana. Pur şi simplu nu se prindeau că e de mâncare. Între timp, SOR se documentase pe net. A găsit Ornitologii, mai exact o instituţie pe care preferă să nu o menţioneze, şi fiindcă era o iarnă foarte grea, ăştia postaseră cum să ajuţi păsările. Că să nu le pui pâine udă, de exemplu. Că să amesteci vreo zece feluri de seminţe – ei, pe asta a ignorat-o – că să le lipeşti între ele cu untură, de unde untură? Dar, în linii mari, îţi făceai o idee. Aflai cam cine îţi vine la masă, în funcţie de ce oferi. E la mintea cocoşului (ha, ha!): la seminţe mici vin păsări mici, la seminţe mari, păsări mari.
Şocant era altceva.
Mama lui SOR a ajuns acasă şi-şi bagă capul pe uşă: ţi-e foame?, ea lucrează la supermarket şi a adus să gătească pilaf, dacă nu e grabă. Nu e grabă, zice SOR. Înveţi? Da, învăţ. Ţi-a zis nota la test? Nu încă. În juma de oră sunt gata, OK.
Deci şocant era că Ornitologii dădeau un warning cam de căcat: că să nu pui bobiţe pentru câini sau pisici, că te umpli de porumbei şi ciori. SOR a crezut că nu vede bine. What the fuck? Abia aştepta să vină vreun porumbel sau vreo cioară! Ce e asta, racist joke? Abia pe urmă s-a convins că aşa gândesc ei, Ornitologii, şi chiar medicii veterinari, sau unii dintre ei, fiindcă s-a confruntat şi cu asta. Aoliooo, nu ai papagal Alexander… chiar vrei să plăteşti operaţia la urâtul ăsta? Da, coaie! Filip îl cheamă. Am note mari, am bursă, şi n-am alte cheltuieli; deci plătesc operaţia!
Sigur, nu a spus chiar aşa.
ReVVenger – singurul care s-a arătat interested de păsări, de fapt de ciori – fiindcă el are un corb la poza de profil, altfel habar n-are – deci i-a scris pe chat, tocmai se împuşcau cu unii: î-mi faci rost de un cioroi băiat? Şi atunci SOR i-a răspuns: nu ştiu care sunt băieţi. ReVVenger a pus multe emoticoane şi LOL şi eşti varză, cum nu ştii? Că nu se ştie. De ce, nau puţă? Nu se deosebesc fetele de băieţi, doar la ADN. Hai că eşti varză. Hai că eşti prost.
Nu e la toate păsările la fel, bineînţeles. Vrăbioiul are căpăţâna mare, cu negru, şi e clar mai gras ca vrabia. La porumbei îţi dai seama, nu-i problemă. La ciori, nu. Chiar dacă urmăreşti împerecherea – SOR a făcut şi poze de n ori – pe urmă una zboară în dreapta şi alta zboară în stânga şi, când te uiţi din nou, nu mai ştii care e care. Acuma, dacă ar fi, l-ar întreba pe ReVVenger: şi la ce îţi trebuie neapărat băiat, dacă vrei numai unul? Dacă nu contează deloc? Dar nu mai ştie ce e cu ReVVenger, poate şi-a schimbat name-ul. Pe PUBG nu l-a mai găsit.
Mama lui SOR zornăie vasele prin bucătărie şi ascultă radioul. De câteva săptămâni e toată pe ştiri, să afle dacă se reia şcoala şi aşa mai departe. Că, uite, a trecut un an. Deşi nu e sigură dacă SOR ar trebui să meargă din prima sau să mai aştepte. Dacă e safe. Dacă e normal ce fac ăştia. O aude că se plânge cuiva, ţine telefonul între ureche şi umăr cât învârte în cratiţă şi zice: bla-bla-bla-bla-bla. O să fie gata pilaful în juma de oră, cum să nu. Cum a fost la servici[u], pe cine nu mai votează în viaţa ei, pe urmă brusc vocea îi scade şi parcă volumul la radio creşte, deci vorbeşte despre SOR.
Iar!
Se aude mai bine dacă deschide uşa, dar e hi-fi dacă se apropie de bucătărie şi se ghemuieşte lângă cuier. Şi astfel aude (not for the first time and not for the last) că: aşa preferă să-şi spună, SOR, m-a înnebunit cu SOR-ul ăsta, e de când se semna cu sprayul pe toate gardurile. Că: păsări şi iar păsări, m-a căpiat; dar da, mai bine decât să vrea căţel. Că: nu cred, eşti nebună, cum să întreb aşa ceva? De ce să răscolesc rahatul? Că: ştiu că nu mai e mult, dar învaţă, aşa cred. Că: s-a prins pilaful, fir-ar al dracului de pilaf, hai că te sun mai încolo. Şi mama trânteşte telefonul pe masă iar SOR se retrage backwards spre birou.
N-are sens să înceapă o problemă nouă, în cinci-zece minute e gata masa. Pe pervaz nu e nimeni. Deschide caietul şi-l frunzăreşte, verifică prezenţa: în fiecare săptămână dispare un porumbel sau o cioară, în al doilea caz vede usually la număr. Sau apare altcineva. Mănâncă mai puţin, că au înverzit chestiile. Poate mai mor. Filip, când i-a dat drumul după operaţie, nu s-a mai întors. Erau douăzeci de grade afară şi pe urmă s-a întors gerul. Sau Filipa, cine ştie.
Să începi să te pregăteşti! strigă maică-sa, e ca gongul de la teatru, strigă de două ori înainte să zică: gata, acum e gata, spală-te pe mâini! Deci mai are cam cinci minute şi tocmai atunci un iiii! e cineva pe chat. SOR se uită la name, nu-l ştie.
WeAreLegion: Joci?
SOR: Nu acu
WeAreLegion: LOL. When?
SOR: 30 min
WeAreLegion: SORin sau SORina?
Şi aici… aici vine gongul final, la masăăăă! şi SOR se gândeşte: fă-mi ADN-ul, poate afli, dar de scris nu mai scrie nimic.
articol publicat în Capital Cultural nr. 25