Printre semne de exclamare și interjecții, o (re)întâlnire cu benzile desenate.
Ciuful dezordonat, dar cuminte al simpaticului Tintin, la care căscam gura la școală, în pauzele dintre orele de franceză. Modernul Harap Alb, cu ispititoarea și îndrăzneața Mara, fiica Împăratului Roșu. Thuu Dooom! A căzut o bucată mare de timp între aceste două întâlniri cu benzile desenate. Nu mi-au ajuns în mâini, le-am ignorant sau le-am uitat. Au trecut ani până să dau întâmplător de un meci de benzi desenate și un festival care se întâmpla pentru prima dată la Sibiu, în 2013. Ca să umplu cu răspunsuri și râvnite informații casetele poveștii întâlnirii mele cu benzile, am găsit un ghid – François Montier, directorul artistic al Festivalului Internațional de Benzi Desenate de la Sibiu.
Nesfârșite începuturi
De când se știe, banda desenată și-a căutat în lumea artelor un loc stabil, propriu. A trăit la subsol în subcultură, o cenușăreasă, cu eticheta de caraghioasă, retrogradă, prea ușurică și needucată pentru o artă. A trăit în săli luminoase ale galeriilor de artă și biblioteci, fiind numită a 9-a artă – Arta Secvențială, cea mai tânără (după a 8-a – televiziunea și a 7-a – cinematografia).
Definiție creionată
„Benzile desenate (Bande dessinée fr. sau pe scurt, BD – n.a.) sunt o combinaţie între literatură şi desen. E o artă secvențială. O poveste ilustrată, împărţită în cadre, după anumite reguli, unde personajele vorbesc în bule”, vine cu câteva aspecte definitorii François, bedefil, dar și desenator amator, cu câteva planșe de benzi desenate publicate.
Traiectorii românești
„Banda desenată are o poveste interesantă în România. În anii 60-70, Pif Gadget era unicul ziar pentru copii din vest, care ajungea în România, care era permis. Cu Pif într-o mână și dicționarul în alta, benzile desenate au ajutat mulți copii să învețe limba franceză. Anii 70-80 pot fi considerați perioada de aur pentru banda desenată românească – prin Cutezatorii și un val care s-a inspirat din Pif. După perioada comunistă, existau în țară desenatori, mai multe reviste autohtone, însă contextul economic dificil a făcut ca acestea să nu se poată menține. Mulți desenatori au plecat în SUA, în Franța. Între anii 1990 și 2000 benzile desenate au avut o perioadă foarte slabă. Apărea unul-două albume cu benzi desenate pe an. Au existat mai multe încercări, dar toate de scurtă durată. Însă din 2012, prin apariția lui Harab Alb continuă, publicat de Editura HAC, benzile desenate au început din nou să inspire. Și iată că, în 2015, s-au publicat în limba română 13 albume”, povestește François.
Reveniri, redefiniri
Nu e de mirare că BD a hibernat o perioadă. Era necesară o ajustare la noul mediu în care atenția a fost captată de telefonul mobil, calculator și jocuri video. Cele peste două decenii de independență au însemnat pentru banda desenată, așadar, o serie continuă de redefiniri, adaptări, negocieri continue între „vechea școală” și noile direcții luate de tinerii desenatori.
„Banda desenată e o artă care se învățată. În alte țări există școli, există și o industrie BD. În România sunt mai mult autodidacți. Nu există școli unde se învață cum să creezi BD”, compară François, care născut în Franța și stabilit doar de câțiva ani în Sibiu, are reperele acestor realități diferite pentru BD – România și restul lumii.
Întrebări recurente
E pentru adulți?
Ca orice produs cultural, banda desenată a primit etichete în funcție de publicul consumator. Și fiindcă, benzile desenate au avut „nenorocul” să se bucure de o mai mare accesibilitate în rândul publicului larg, prin alăturarea textelor scurte imaginilor, au alunecat rapid pe jarul unei industrii care alimenta comercialul cultural. Mulți le cred „prostii pentru copii”, cu toate acestea, benzile desenate au educat generații întregi, legând niște fire mijlocitoare între cărțile pentru copii și cărțile de adult, cu ilustrații tot mai puține.
„Această artă nu este dedicată doar copiilor, ea se adresează și adulților”, spune zâmbind François. „În România acest lucru, în mod deosebit. Aici sunt mult mai puține benzi desenate care sunt publicate pentru copii decât benzi desenate pentru oameni mari. Toate revistele care se bucură de succes, precum Harab Alb continuă, Tinerețe fără bătrânețe, ce scoate Lex Comics, nu sunt recomandate celor sub 16 ani. Din ce se publică, doar 5-6 albume cu benzi sunt pentru copii, restul sunt pentru adulți. Benzile nu conțin doar umor, au o diversitate de genuri, de la SF la post-apocaliptice. Sunt interesante scenariile, care au idei puternice, le apropie mult de literatură.”
E literatură?
„Eu citesc banda desenată”, mărturisește François. „E literatură. Desenatorii buni sunt peste tot, însă banda nu este doar ilustrație. E o poveste cu dialoguri, acțiuni puse în imagini. Textul sau desenul trebuie să aducă ceva în plus, sunt complementare. Aici e partea dificilă în a crea benzi. Se pot spune lucruri foarte profunde cu un desen foarte simplu. Ideea este să amesteci foarte bine stilurile, să nu te pierzi într-un grafism prea complicat, să nu pierzi sensul textului.”
Deși, au un public inevitabil mai restrâns, din masa de produse comerciale, se disting benzi desenate care vin din așa-numita „înaltă cultură” (opusă culturii de masă), produse artistice care sunt savurate pentru sensibilitatea și profunzimea deschiderilor pe care le oferă. Operele clasice, în special cele literare, capătă abordări noi și redeschid teme de reflecție (amintesc aici Mizerabilii lui Victor Hugo, În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust sau Travesti de Mircea Cartarescu, desenat de Edmond Baudoin).
„Faptul că autorii nu încearcă să se pună sub autoritatea pieții, îi ajută să dezvolte scenariul pe care îl au în minte, care uneori poate fi mai bordeline dacă un editor ar sta să le zică dacă se potrivește sau nu”, remarcă François. „E un mare păcat că benzile desenate se găsesc mai ușor în chioșcuri decât în librării. Dar sunt eforturi de a le aduce și în librării. Trebuie să obișnuiască publicul.”
Francois Montier, directorul artistic al Festivalului Internațional de Benzi Desenate de la Sibiu
Benzile desenate la Sibiu
De 4 ani, și la Sibiu, banda desenată crește, se face știută și inspiră tinerii. Are un festival, un club și o comunitate a iubitorilor de benzi desenate. Nu are încă suficienți pasionați, încât să capete vigoare și o voce distinctă. Însă existența unui mediu creativ propice, un spațiu de întâlnire cu benzile desenate este promițător.
„Când am organizat primul festival, în 2013, eram voluntar la Asociația de prietenie Ille et Vilaine Sibiu și am vrut să organizăm un eveniment reprezentativ pentru cultura franceză”, își amintește Francois. „De aceea, am ales banda desenată. În țară sunt puține festivaluri de acest gen: București Comics Festival și Festivalul de Benzi de la Craiova (care a fost mutat aici din Constanța). Apoi, urmând exemplul unui club de benzi desenate din Cluj, am înființat și noi un club. În felul acesta, am vrut să facem să fie viu festivalul tot anul. Cu prima ediție, am adus banda desenată franceză, dar am cunoscut și banda desenată americană, însă ne dorim să descoperim mai mult banda desenată românească. Deși, eu îl consider un festival literar, nu vreau un eveniment fix de literatură. Festivalul nu este pentru a citi benzi. Cartea e hârtie, este greu să-i dai viață, însă încercăm prin evenimente dinamice, ludice și cât mai accesibile publicului.”
Planșele întâlnirii mele cu benzile desenate se umplu cu semne de exclamare și interjecții optimiste, își face loc apetitul, care vine doar consumând. Mm, între desene și aceste texte scurte se deschide un spațiu larg, pentru imaginație și reflecție. Mm, pe când următoarea întâlnire?
Festivalului Internațional de Benzi Desenate de la Sibiu se desfășoară anul acesta în perioada 15 și 17 aprilie. A 4-a ediție a festivalului aduce cei mai buni autori de benzi desenate din țară și din Europa. Programul festivalului propune iubitorilor de benzi desenate și publicului larg – workshop-uri, meciuri de BD, expoziții, live-drawing, conferințe, lansări de albume și un concert-desenat.
(articol apărut în ediția tipărită a revistei Capital Cultural, Nr. 2)
