de Maria Elisabeta Boamfă

Transilvania | Extravaganza Expoziție Ștefan Câlția

Despre expoziția lui Ștefan Câlția o să spun abrupt: e un must. Dacă n-aș ști că o mulțime de oameni au contribuit ca ea să fie posibilă, aș zice că ceea ce s-a întâmplat în în fosta școală pedagogică a Mănăstirii Ursulinelor din Sibiu e magie. De fapt, chiar pot spune că magia rezidă în faptul că atâția oameni s-au adunat și au lucrat ca noi să avem acces la universul magic al lui Ștefan Câlția.

Sunt sigură că o să mai merg la expoziție până în 16 august. De fapt, mi-aș dori să existe abonamente de duminică. Aș avea, așa, vreo șapte duminici în care să mă pot pierde o oră, două, în imaginarul rural transilvănean cu satul și împrejurimile lui — cu dealul, lunca, răstoaca, pădurea, durduișul, Oltul, cu case, clovni, pești, broaște, bivoli, răscruci de drumuri și troițe, cu Columbine și Arieli autohtoni. Să plec de acolo cu gândurile reașezate, cu senzația că ceva m-a tulburat și m-a făcut să mă simt foarte vie. Să plec simțind că trebuie să fac ceva — așa cum a spus chiar Ștefan Câlția că își dorește pentru fiecare om care vine la expoziție.

Ambulanța pentru Monumente — 10 ani. 100 de monumente

Șarpanta Mănăstirii Ursulinelor

Am avut parte de un tur făcut cu maxim profesionalism și responsabilitate de unul dintre voluntari. Câtă determinare, câtă muncă, câtă energie bună la tinerii ăștia! E extraordinar ce au făcut cu spațiul de la Ursuline și ce fac, în general, în toate proiectele în care sunt implicați. Prin munca lor, avem șansa să menținem continuitatea unui trecut care riscă să devină, altfel, nerecuperabil. Îi voi susține negreșit de acum încolo.

Imperativul categoric

Spectacol-lectură, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu de Victoria Szpunberg, regia Mariana Cămărășan

Imperativul categoric tocmai a devenit unul dintre textele mele preferate. E puternic, e deștept, e profund contemporan și e multipremiat în Spania, având o recunoaștere internațională semnificativă. Sunt pasaje din diferite cărți sau piese pe care aș vrea să le învăț pe de rost, ca să le pot interpreta apoi cu voce tare. Unele texte obligă la declamație. Imperativul categoric e unul dintre acestea.

În virtutea corespondenței cu textul, am simțit Casa Artelor ca pe un loc privilegiat. Am extrapolat și m-am gândit la oraș, apoi la mine și la toți oamenii care participă, într-un fel sau altul, la festival —  toți suntem privilegiați într-un spațiu privilegiat, chiar dacă în jurul nostru se mai întâmplă și chestii nașpa.

„Vă grăbiți? Dar ce vă așteaptă afară, de vă grăbiți atât? Viața… Firește… Viața… Foarte bine… Sigur… Dar gândiți-vă că spațiul acesta, sala de curs, e un spațiu privilegiat.”

Mi-a plăcut și felul în care spectacolele comunică între ele — fie că mesajele din piese diferite se potențează, fie că sunt în antiteză. În Colibri, numele nu mai existau, erau anulate, în timp ce aici Clara G. consideră că ar trebui să avem cu toții dreptul la un nume și la un habitat.

Traducerea Luminiței Voina Răuț e exemplară, iar interpretarea actorilor a făcut ca impresia generală să fie de spectacol pus deja în scenă. Foarte bună Diana Fufezan în rol.

Valentina

Théâtre National de Strasbourg, un spectacol de Caroline Guiela Nguyen

Până acum, cred că Valentina mi s-a părut cel mai problematic din tot ce am vizionat.  În ultima vreme, arta spectacolului s-a transformat, a devenit mai complexă, mai eclectică, mizând tot mai mult pe inedit și pe intenția de a surprinde, încât mi-a plăcut / nu mi-a plăcut a început să își piardă relevanța.

La Valentina nu m-au convins personajele. Mai ales cel al mamei. Dar m-au enervat, m-au indignat și cel al medicului specialist, al directoarei școlii, chiar și cel al Valentinei. Toate aveau un comportament nu absurd, ci total neancorat în realitate. Cum încă aveam proaspăt în minte Fjord, mă gândeam la cum au reacționat cadrele școlare de acolo și la cum a reacționat (sau, mai degrabă, nu a reacționat) directoarea școlii aici. Inadmissible.

Apoi, la un moment dat în timpul specatcolului, privind inima din cutia de sticlă de pe scenă, mi-am reamintit convenția de la început: aceasta este o poveste, un basm cu „a fost odată ca niciodată” și cu un final fericit. Atunci m-am liniștit și am lăsat loc emoției să se așeze.

Mi s-a părut foarte faină clasificarea europeană a minciunilor:

  • D – minciuni care țin cam două minute. Se anulează prin bun-simț.
  • C – minciuni care țin mai mulți ani. Se anulează prin contradicție.
  • B – minciuni care țin chiar și o viață întreagă. Nici bunul-simț, nici contradicția nu le pot eradica.
  • A – minciuni rare, care devin realitate. Nu mai știm care e adevărul.

Deci și ziua 3 a fost una bună și plină, că nici n-a încăput în 500 de cuvinte. Dar cine mai stă să le numere acum?!